Despre mine

Prietenia aia de-o viață,

Rândunica voioasă-n dimineață,

Viața, ca un fir de ață,

Toată familia la masă,

Mama -a rămas frumoasă-

Soare de toamnă, mângâietor, pe față,

Somnul liniștit de după-amiază,

Coada pisicii ce pendulează, 

Picurii-n geam, vibrează ,

Ochii înrămati de bucurie,

Când te cuprind mărturie,

Degetul mic ce acopera o stea,

Doamne, mică-mare-i lumea mea.

tu, rege făr' de regat,

îți ticăie ceasul morții

și nu știi cât mai ți-e dat

pân' te stingi în toiul nopții.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

oricum de-ai întoarce clepsidra

nisipul tot la fel se scurge,

și de ți-aș mai da o vreme

tot mai puțin tu ai avea.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

dacă ți-aș frânge jumate,

ai construi un palat

cu timpul ce ți l-am luat,

dar ticăie ceasul morții

și ai să te stingi în toiul nopții 

întoarce-te-n pat,

tu, rege făr' de regat!

How nerve-wracking,

this tender-hearted syndrome,

to be both the star

and audience of your show.

Exhausting to be so self-aware —

always cautious, always there,

knowing that you should heal,

hearing them say the fear

of abandonment is not real;

promising “we'll stay together,”

persisting in the self-love —

and all will be good, sort of —

until the dry replies, the no replies,

excusing that they don't have time,

they have a life,

when not long ago

they said you were their life.

But —

you'll be okay.

Of course the fears will go away;

they’ll take them with them when they leave,

the never-ending show,

never boring, guaranteed,

give me the love that I need,

but don't hurt me,

and most important,

don't leave me,

please.

acasă,

nu era mereu locul liniștit și sigur

pe care mi l-aș fi dorit.

era adesea incertitudine,

răni deschise, ochi atenți 

și frici în lanțuri.

când eram mic,

mă rugam așa:

"Doamne, să fim toți bine, sănătoși 

și să avem tot ce ne trebuie.."

astăzi,

dorm pe aceeași parte a patului ca tatăl meu,

îmi pun la fel speranțe în oameni ca și mama mea,

încerc să găsesc o casa,

în care să nu mai fiu pradă,

să nu mai fiu rana,

rana altcuiva,

dar să fiu acasă.

Dă-mi timp, dar nu-mi da

Iluzii și gânduri boeme,

Să te am și să te chem

Din emoțiile strâse-n ghem,

Cu care un pisoi s-ar bate

Pe viață si pe moarte.

Cum ți-ar sta îmbrăcată

în dragoste pură, curată?

Și dacă iubirea e oarbă,

Prinde-mă de mână,

Și n-o lăsa să cadă,

Lumea-n noi, iar noi sub stele,

Mărginindu-ne în ele.

Ce dulce ți-e chipul și plaja din ochii,     

De soare scăldați, dansând-n extaz,

Curgând spre obrajii, ușor dezmierdați,

Iar buzele tale, colectând polenul,

Mi-au scris zâmbind tot poemul.

E dimineata,deja

intimpin singur zorii in singuratate.

Intr-o casa plina de fiinta mea,

pentru ca numai de ea am parte.

Toti mau lasat ...

sau eu, i-am lasat pe toti

In pace ca sa doarma noaptea-n pat,

si sa fiu sigur c-am sa ramin singur,am pus lacate la porti.

Ma trag  de par..,

ma sperii de chipul ce se-asterne in oglinda cind ma uit la el.

Si ma vestejesc in vara seaca ca un mar,

inima-mi se zbate ca dupa duiel.

In jur e trist,

si-njur, si-ntreb cine-i de vina..?

Traiesc, ca intr-o drama sau un mit,

si-ncerc sa ma urasc din ce in ce mai mult,fara nici-o pricina.

Peretii-s goi si-ncep parca sa tremur,

de parca la meteo ar fi prognozat...

C-ar fi,un astfel de cutremur,

in mintea-mi, de am cauzat.

Cazuta-mi la pamint,

impreuna cu moralu-mi.

Ce cindva a fost menit,

sa ma ajute dar tot sa pierdut prin gindu-mi.

As vrea sa strig din rasputeri,

sa rasune-ntreaga casa.

Dar simt ca nu mai am puteri,

si parca de nimic nu-mi pasa.

De-ar fi sa fie-asa 

cum poruncesc eu mie

Indata te-as lasa

sa nu mai suferi cit esti vie

Fac drama din nimic,

din zimbet sau imbratisare.

Probabil asa m-am invatat de mic

sa tot arunc petalele din floare.

Sa departez pe cei din jur,

sa pling, sa rid

Uneori ba sa ma bucur,

dinte cu dinte, primul rind si-al doilea rind.

Si-mi amintesc cum imi zice-ai 

ca viata-i numai una 

Si-atunci cind m-alintai

se asternea mai toata ceata, si aparea lumina

Si cind plingeam ma sustinea-i

ca asta-i omeneste 

Cite-o lacrima sa dai 

ca sa poti sa treci peste.

Tot cei greu,

dauna vietii

Imi pling de mila mai mereu 

chipului tau din fotografii.

Si-ti destainu-i cite-o particica

din sinea mea

Si-ti spun si-n glas de ce mii frica

de pustiul din casa-ceasta

Si goluri parca se aseaza in stomac

am plins destul sau poate nu?,

Ca-ci ochii mi sau c-am uscat

mai vreau macar un ceas, mai vreau macar inca unu.

Sa-ti povestesc ce-am realizat,

ce ginduri am 

Ce nou am mai creat,

ce inca n-am facut ce inca la moment n-am.

Am timp dar incerc ca sa-l ignor,

incerc sa ma ascund.

Ca soarele dupa vri-un nor,

as vrea ca sa dispar, in goluri sa m-arunc.

Inca mai sint copil, naiv de felul meu 

de ce oare pe Tata!?

Mi la luat Dumnezeu?!

de ce tocmai mie, una ca aceasta!?

Si nu-mi raspunde nimeni, la intrebarea mea

ma-ntreb unde mii ingerul!?

Ce sta de-asupra fiecaruia,

de ce nu ma ajuta dinsul!?

Probabil cind Domnu-a impartit 

la fiecare cite unul.

Al meu nu a fost de gasit,

sa-mi lumineze drumul

Sau poate asa mi-a fost scris in stele 

sa fiu uitat de bun

Si eu si toate visele

si-ale mele daruri de Craciun.

De ziua mea la toti li sau dat citi-un inger

dar al meu inca n-a ajuns la mine

Nici la a 20-cea aniversare, de la cer...

nu mi sa dat nimic,ba chiar mai rau... mi te-au luat si pe tine 

Poate de-acum incolo, cind voi privi la ceruri, 

tu vei fi acolo ca sa-mi zimbesti mereu,

Sa desenezi de Craciun din nouri, ale mele mult asteptate cadouri.

si tot atunci ca sa-ti simt prezenta aprope de trupusorul meu.

Si cind imi va fi mai greu,

tu intodeauna,sa ma sustii de-acolo de pe cer.

Sa-mi zimbesti cind vreau,

cersind eu am sa-ti cer.

Nu-mi plac fluturii ,

Cum îmi plăceau odinioară ,

Când primeam plăcere , culoare ,

Nu dureri sfâșietoare.

Nu-mi plac fluturii ,

Acum îi simt în mine ,

Ori de câte ori trec pe lângă tine ,

Și sincer , nu ai merita ,

Nu mi-ai merita fluturii ,

Nici să îi vezi , nu să-i mai simți ,

Pentru ca tu nu poți simți ,

Aripile unui fluture frânt .

Tu nu vrei să simți ,

Aripile unui fluture plăpând ,

Îndurerat , plouat,

Mort de iubire.

cum de nu esti un om de succes ?

m-ai intrebat

in timp ce ridicai masura

alaturi de statura mea monumentala

reflectata de asumata mea aroganta.

poate c-ar fi trebuit sa-ncerc

da m-au trudit vremurile

m-au ademenit cartile

m-au ratacit bibliotecile

m-au colorat anotimpurile

m-au invaluit uitarile

m-au zidit cuvintele

m-au tintuit recunostintele

m-au ingenunchiat inserarile

m-au diluat ploile

m-au imbatat salcimii

m-au imbiat si teii

m-au acceptat caii

m-au chemat ciini

m-au detunat pustile

m-au inhatat padurile

m-au oglindit izvoarele

m-au amagit soaptele vintului

m-au colorat prigoriile

m-au ingrijorat eclipsele

m-au incintat meteorii

m-au dumirit ecuatiile

m-au luminat fortele

m-au imbatat sunetele

m-au mingiiat rimele

da mai mult decit toate

m-a-nlantuit

ca o ancora grea

infipta-n nisipul marii albastre

cicatricea mica,alba

de pe buza ta de sus

La nici douăzeci și patru de ore trecute,

În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.

În această după amiază să resimţit mai tare,

Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.

Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,

Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.

Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,

De frică că un nou cutremur să nu înceapă.

Dar de atunci replici multe mai urmează,

La blocuri și case ele însă nu dăunează.

Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,

Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?

A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?

Se întreabă disperată acuma toată lumea?

Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,

Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.

Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,

Doar EL cu puterea SA.

Să nu mai avem cutremure în curând,

Dar nici Dumnezeu nu știe până când!

Se pierd simțuri, se pierd gânduri

Mii nenumărate suflete se pierd

Sunt doar valuri care se petrec

Se tot duc în largul nesfârșit, în rânduri

Rătăcit-am gusturi, rătăcim tradiții

Căutăm în van esența altor lumi, făliți

Mai presus de oameni și de sfinți copii

Facem decadența altar de neciopliți

Ne-am închis în viduri, ne-am închis în noi

Ne-am făcut armate, cuiburi, cazemate

Respirăm parfumuri, doar mirosuri noi

Repetăm haotic vise despre noi

Mințile, grădini întortocheate

Cândva temple raționale

Temple luminate, pline de balans

Pierd dendritele vibrante

Rătăcesc în golul ce le-a prins

Rămân acum adânc iraționale

Marius Ene, Iulie, Polonia 

Iubirea de-am prețui,

Întîi pe Domnu-am iubi 

Dragostea sfântă ce-o are ,

Este un har la fiecare.

Este iubit, e adevărat..

Din harul său la toți a dat,

Prin grija sfântă ce o are..

El iubește pe fiecare.

Să îl iubim neîncetat,

Domnul să fie lăudat,

Să nu  uite cumva de noi,

Păcătuim... avem nevoi..

De el,pe noi a ne ierta,

De necurat a ne scăpa.

Din bunătatea ce o are,

Ce e cu noi de la născare,

El a trimis pe DUHUL SFÂNT,

Spre ocrotire pe pământ,

Să ne ajute Dumnezeu,

Să ne iubim și când e greu. 

Să-l căutăm neîncetat,

Să nu ne uite niciodat .