Poems in the same category
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Acum, pe trecute e toamna,
Acum, pe trecute e toamna,
În curând, se apropie iarna.
Oamenii, sunt disperaţi,
Că îs din ce, în ce mai săraci.
Vine iarna, cu scumpiri multe,
Şi nu are, cine să îi mai ajute.
Mulţi români, săraci mai sunt,
Banii lor, nu le mai ajung.
Salariile lor, nu au mai crescut,
Preţurile toate, au sărit în sus.
Nici pensiile, nu sunt mărite,
Şi asta, chiar spune multe.
Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,
Greu este acum, viaţa de trăit.
Şi alimentele toate, sunt scumpe,
Banul la români, nu mai ajunge.
Pâinea, cartofii şi acest lapte,
S- au scumpit, de nu se poate.
Carnea, brânză şi şunca este,
Pentru români, acum poveste.
Scumpe, îs lemnele de foc acum,
Nu îşi permite, să le ia orice român.
Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,
Preţul la gaze, să nu mai crească.
Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,
Bani, să le achite nu mai sunt.
Şi preţul, la curent a luat-o razna,
Nu ştiu, românii cum or trece iarna.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Obraznica moarte
Omul se teme de moartea
Care se plimbă din casă în casă
Și-i peste tot prezentă nebuna!
Unii o cheamă în glumă,
Alții o strigă pe nume sau înjură...
O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,
Dar ea știe să revină-ntotdeauna!
Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...
Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,
Bea țuică de prună și cafea
Fumează trabuc,obraznic,când vrea,
E arogantă și-are blugi rupți,
Se-mbracă la moda prezentă,
Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!
Vorbește urât o limbă știută doar de ea,
Bune maniere nu are!
Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...
İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,
Să-și ia prada să plece....
Revine iarăși și iarăși de neoprit,
Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...
Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,
Dumnezeiască minune,chiar așa...
Să creadă fiecare ce vrea!
(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel
O lume-n așteptare
Suspin adânc, adânc suspin,
Specific vremilor ce vin,
Cârd de cocori, ce strigã-n cor
Durerea noastr-a tuturor;
Poem al anilor târzii,
Cântat cu glasul celor vii!
Oftat, de pace rãpitor,
Venindu-ne din viitor,
Prelungã zicere din nai
Şi crainic, care strigã: "Vai!",
Jãratic, flacãrã de foc,
Neaşteptat sfârşit de joc...
Pe culmi de munţi şi jos, în grind,
Sunt luminiţe ce se-aprind
Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,
Nãdejde, celor ce-s pierduţi,
Prãdaţi de haitele de lupi,
Precum o hainã, când o rupi.
Un nor trecu înspre apus.
Mã uit mai bine: alţii nu-s
Sau, cel puţin, nu fac scântei,
Sã cadã flãcãri lungi, din ei,
S-aprindã pulberea de jos,
C-un bubuit gãlãgios!...
O, ţara mea! Ah, Neamul meu!
Speranţa ta, e Dumnezeu!
Fãrã de El, scãpare nu-i!
El, sprijin este orişicui
Care Îl cheamã-n ajutor:
Îl face prinţ moştenitor!
Ajungã rãul, cât a fost,
Dar nici sã plângem, n-are rost!
Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,
Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,
Pe Mirele neprihãnit,
Cu suflet bun şi liniştit.
Acum, pe trecute e toamna,
Acum, pe trecute e toamna,
În curând, se apropie iarna.
Oamenii, sunt disperaţi,
Că îs din ce, în ce mai săraci.
Vine iarna, cu scumpiri multe,
Şi nu are, cine să îi mai ajute.
Mulţi români, săraci mai sunt,
Banii lor, nu le mai ajung.
Salariile lor, nu au mai crescut,
Preţurile toate, au sărit în sus.
Nici pensiile, nu sunt mărite,
Şi asta, chiar spune multe.
Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,
Greu este acum, viaţa de trăit.
Şi alimentele toate, sunt scumpe,
Banul la români, nu mai ajunge.
Pâinea, cartofii şi acest lapte,
S- au scumpit, de nu se poate.
Carnea, brânză şi şunca este,
Pentru români, acum poveste.
Scumpe, îs lemnele de foc acum,
Nu îşi permite, să le ia orice român.
Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,
Preţul la gaze, să nu mai crească.
Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,
Bani, să le achite nu mai sunt.
Şi preţul, la curent a luat-o razna,
Nu ştiu, românii cum or trece iarna.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Cântec ispitei
De mi-ați pune un catarg,
Și un pic de vânt în vene,
M-aș aventura în larg,
Să vânez nebun sirene.
Să le jupuiesc de solzi,
Până dau de altă rasă,
Să îmi cânte cu rapsozi,
Să-mi danseze sus pe masă.
Solzi de pește între buze,
Sânii de sirenă-n palmă,
Poseidon să mă acuze,
Că de-o lună, marea-i calmă.
Haide, cântă-mi pe sub val,
Să te îneci în mine toată,
Să te scot apoi pe mal,
Cu privirea învolburată.
Să te duc în lumea mea,
Și să-ți fac din lut statuie,
Să mă rog umil de-o stea,
Sus în ceruri să ne suie,
Iar de nu, să-mi pui catarg,
Și un pic de solzi pe venă,
Ca să mă scufund în larg,
Să mă-ntruchipez sirenă.
Stau nopţi în şir
Stau nopţi în şir şi tot privesc,
La stelele din univers,
Mă mir, socot şi tot gândesc,
Că totuşi au ceva lumesc.
Şi-a lor lucire învăpăiată,
Ba roşie, ba galbenă lămâi,
Mi-aduce aminte de acea fată,
Pe care am sarutat-o întâi.
Iar forma lor cerească,
Îmi pare că-i leit,
Icoana părintească,
Sub care am trăit.
Şi-a lor cădere de pe cer,
Când lasă-n urmă o pată,
E a mea durere de mai ieri,
Când a plecat şi al meu tată.
Obraznica moarte
Omul se teme de moartea
Care se plimbă din casă în casă
Și-i peste tot prezentă nebuna!
Unii o cheamă în glumă,
Alții o strigă pe nume sau înjură...
O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,
Dar ea știe să revină-ntotdeauna!
Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...
Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,
Bea țuică de prună și cafea
Fumează trabuc,obraznic,când vrea,
E arogantă și-are blugi rupți,
Se-mbracă la moda prezentă,
Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!
Vorbește urât o limbă știută doar de ea,
Bune maniere nu are!
Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...
İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,
Să-și ia prada să plece....
Revine iarăși și iarăși de neoprit,
Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...
Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,
Dumnezeiască minune,chiar așa...
Să creadă fiecare ce vrea!
(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel
Other poems by the author
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Dor de mamă
De Sfânta Vineri ai plecat
La Dumnezeu,iubită Mamă,
Și-n suflet de copil tu ai lăsat
Un gol imens,durere,teamă.
De 7 luni un dor nebun m-apasă
Privind la pozele cu noi,
Sufletul doare, văd pustiu acasă
Și lacrimile-mi curg șuvoi.
Cu amintirea ta rămasă-n gând
Căi grele voi străbate cutezând
Și lipsa ta povară o să-mi fie
În astă viață și pe veșnicie .
Dragoș
Flori si Daria
Să visezi la un motor
Tre'să fii visător
Dacă te dobori ușor
Nu uita că poți să zbori
Fără temeri...
Uiți de rele
Dacă cazi,ridică-te
Și adu-ți aminte ...
Că ești doar tu cu tine ...
Fără altă lume toxică în împrejurime
Dacă unul nu te susține...
Crede doar tu în tine
O să vezi ca reușești
Visele sa le îndeplinești
Motorul viselor tale
E acum în depărtare
Eu continui sa visez
Chiar dacă nu reușesc
O sa încerc sa ma calmez
Și visul sa mi-l îndeplinesc
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.
La cosit
Am rãdãcini ale locului și am știut de mic asta, prin prisma unui pãrinte care, deși, la vremea de cinci ani, pleca din munte împreunã cu ai lui pãrinti, respectiv bunicii mei, nu uita ca periodic sã se mai întoarcã. Și așa mi-am petrecut multe dintre vacanțele de varã la casa bunicilor din Galda de Jos din Munții Apuseni.Vară de vară îmi luam într-o joacã serioasã, pentru mine, 'responsabilitățile' unei zile petrecute la cosit, spre bucuria bunicului și încântarea bunicãi, dar chiar și a pãrinților mei. Nu ajungea cucul sã cânte de șase ori, la ceasul avut deasupra capului, și eu eram deja îmbrãcat, pregãtit sã alerg spre cuhnia care mã ademenea cu plãcute mirosuri și unde era prima oprire. Apoi aerul tare de munte mã întampina în fuga spre izvor, unde umpleam gãletușa pe mãsura mea, cu cea mai bunã apã. Și era cea mai bunã apã, chiar dacã era și singura sursã de altfel sau cel puțin așa am crescut eu, cu gândul la "cea mai bunã apã de izvor, pe care nu o gãseam decât la Galda".
Dor de mamă
De Sfânta Vineri ai plecat
La Dumnezeu,iubită Mamă,
Și-n suflet de copil tu ai lăsat
Un gol imens,durere,teamă.
De 7 luni un dor nebun m-apasă
Privind la pozele cu noi,
Sufletul doare, văd pustiu acasă
Și lacrimile-mi curg șuvoi.
Cu amintirea ta rămasă-n gând
Căi grele voi străbate cutezând
Și lipsa ta povară o să-mi fie
În astă viață și pe veșnicie .
Dragoș
Flori si Daria
Să visezi la un motor
Tre'să fii visător
Dacă te dobori ușor
Nu uita că poți să zbori
Fără temeri...
Uiți de rele
Dacă cazi,ridică-te
Și adu-ți aminte ...
Că ești doar tu cu tine ...
Fără altă lume toxică în împrejurime
Dacă unul nu te susține...
Crede doar tu în tine
O să vezi ca reușești
Visele sa le îndeplinești
Motorul viselor tale
E acum în depărtare
Eu continui sa visez
Chiar dacă nu reușesc
O sa încerc sa ma calmez
Și visul sa mi-l îndeplinesc
Am vrut...
Am vrut să-ți fiu Eminescu,
Tu-mi erai Luceafăr
Am vrut sa ti dau stelele,
Tu voiai grădinile.
Grădini pentru ce?
-Pentru florile din ele,
SIi nucile sa le am!
Iarna când va veni
Vor dispărea, dar,
Stelele si luna,
Vor rămâne pentru totdeauna.
Să-ți mai scriu,
N-are rost.
Oricum nu mi vei răspunde
Tu ești acuma,
O străină pe cer,
Printre mulțime am sa te pierd
Dar amintirea va rămâne aceeași.
Povești fermecate am trăit,
Albinele au murit,
Florile s-au ofilit,
Dar eu tot te vad zâmbind.
Ești puternica, mă-ntreb' oare,
Sau de iubit, n-ai fost in stare,
Ci doar ai recitit
Ca iubirea noastră moare
Soarele și luna
Tristul soarele iese pe cer,
O vede cum pleacă mâhnită,
Și o lacrimă caldă, cade disper,
Unde-i acum? Dar o întrebare venită.
Doi îndrăgostiți: luna și soare,
Dar în veci sunt despărțiti.
"Speranța ultima moare",
Sunt cuvinte doar vorbiți.
Răsărit și apus le separe,
Și nu vor fi niciodată împreună.
Cât de dureros este,
Că au o iubire comună.