Cineva...

Nuanțele de gri sunt singurele umbre

Ce dansează sălbatic în calea ochilor,

Dorind să ascundă culorile curate,

Cerșesc grăbite atenția mea totală.

Infinitul curcubeu de nuanțe închise

Mă acaparează și mă izolează,

Creând pentru mine în abisuri

Un amestec de tristețe supremă.

Îmi măsoară apoi adâncimea tristeții

Cu o nuanță de gri metalizat,

Iar sălbaticul rânjet de mândrie

Mă face să cred că a reușit.

Intensitatea de gri asupra ființei mele

Îmi trezește neîmplinirile trecute

Și dorind să se sfârșească mai repede,

Îl rog să pregătească nuanța fatală.

Îmi închide cu nuanțele accesul spre viitor

Și izbindu-mă furios într-o fundătură,

Se năpustește exaltat din umbra griului

Spre jalnica și sumbra mea făptură.

Simt cum un gri nesfârșit mă străpunge,

Pătrunde în mine și curge prin sânge,

E parte din mine, îl simt peste tot,

Se face comod și așteaptă să mor.

Văd cerul senin acum când sunt mort

Și o liniște dulce mă îmbie la somn,

Din ape spre cer se ridică în zori

Frumos curcubeul plin de culori.

Când urci pe muntele succesului

Înaintezi greu, vântului i-te opui

Te-mpiedici dar nu te dai bătut

te ridici perseverent,

o să calci mai atent

Ai atins ținta mult visată

Frica de esec a fost învinsă

Demonstrat ai ca nu sunt limite

Decât cele multe din minte.

Simt cum viața mi se scurge prin propriile mâini,

Iar eu parcă am prins rădăcini.

Am stagnat și în adâncuri am alunecat,

M-am cufundat și m-am înecat.

Timpul trece iar eu stau în loc 

Iar în trecut nu mai pot să mă întorc.

Timpul trece iar eu sunt neajutorată,

Și parcă devin din ce în ce mai deteriorată.

De abis rădăcinile m-au îmbrățișat 

Iar speranța din mâini mi-a alunecat.

Timpul trece dar eu nu pot face nimic pentru a-l opri 

Iar propriul sine știe doar a mă asupri.

Un sentiment de dor inexplicabil 

A unui trecut irevocabil.

Un trecut ce totuși îmi lasă un gust amar,

Unul care s-a simțit ca un coșmar.

Sunt prizonieră a unei nostalgii amare

Și nu am cale de scăpare.

Nostlagie pentru atâta timp pierdut,

Ce în durere l-am petrecut.

N-am putut să mă bucur nicidecum,

De timpul estompat oricum.

Departe de tărâmul drag

Stau rezematä-n prag,

Și plutind în nostalgie, 

Mä transform ca prin magie

Într-o pasăre ciudată 

De fantezia mea creată, 

Ce prinse viață, subit,

Zburând spre zări, tacit.

Unde gândul meu o duce,

Poposind la o răscruce, 

Privi în urma ei cu teamă, 

Se cuibări la mine-n palmă, 

Proroci al meu destin, 

Gläsuind in grai străin. 

Pe raza Stelei călătoare 

Pecetlui a mea cărare. 

Închisem ușa pe -nserate;

Poate norocu mi bate,

Să mă smulg din colivie, 

Să fac și un pic de terapie;

Ca să mi pot lua avântul, 

Unde mă va duce vântul...

Детский стон, эхом по дому,

Не плачь и не крик, молчаливое эхо.

Они и не знали что может быть по другому,

и к счастью дорога закрыта железною вехой.

и мать и отец, молчали вздымая руки,

Уничтожая детские годы.

Причиняя детишкам, адские муки,

Лишая их детства, любви и свободы.

Они уже давно не теряют слёзы,

и уже давно не просят пощады.

их поглотили детские грёзы,

Скоро погаснут их боли лампады.

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Vezi tu... știai că știu că nu ești pentru mine

Și ce-a mai mare greșeală a fost să sper că mă înșel 

Vedeam semnale și am ales să le ignor, de drag de tine

Eram atât de prinsă-n visul meu...încât am început să cred...

Că într-un fel îți sunt și eu dragă ție...

Dar m-ai ținut între îndoială și speranță 

... între realitate și dorință....

Ți-am rămas aproape deși am primit frânturi de atenție.

Am așteptat momente ce nu au mai venit vreodată 

Oricât cu drag în suflet te-am sperat 

Dar ai plecat fără o ultimă îmbratișare 

Și vinul promis... un legământ făcut uitat.

În adâncul sufletului am știut mereu că nu ești pentru mine

Și totuși sufletului meu i-ai fost drag

Și am sperat ca atunci când sfârșitul va vrea să vină 

Doar să mă îmbrățișezi o ultimă oară, cald...și-aș fi plecat...

Eram o femeie vie... azi mor zi după zi

În tăcerea ce urlă si doar eu o aud...

Am murit în așteptări că intr-o zi o să mai fie

O clipă pentru un vin și-o-mbrățisare, pierdute în fum.

M-am stins într-o sală de așteptare mult timp

Un fel de iad uitat pe pământ 

Între speranță, uitare, dorință... delăsare 

Între vise neîmplinite și gândul ce doare...

Vezi tu... știam că nu ești pentru mine

Și totuși o clipă n-am încetat să sper

Că vei aprecia că-n viata asta mi-a fost drag de tine

Și la sfârșit imi vei dărui o caldă îmbrățișare...

Fără să o cerșesc atât... fără să-ți cer!.

N-am idee cum se simte în brațele tale o ultimă îmbrățișare 

Dar știu că mi-am dorit din suflet să aflu, s-o primesc

Sănătos mi-am dorit de tine să pot să mă detașez 

Dar n-am contat...nici pentru-atât și asta, încă, doare...

Întoarce-te, să-mi împaci sufletul cu o îmbrățișare 

Nici nu știi dorul, de un vin, de tine cât îmi e de mare!

De vinul tău, din nemiloasele îndepărtări, 

Ce-i simt acut mirosul de orgasm ceresc

Acel miros sublim, divin, nepământesc

Ce de întreaga lume, eu îl tăinuiesc...

Întoarce-te, nu fi durerea grea a sufletului meu

Nevoia mea de tine mi-a devenit acută 

Sufletul mi te cere, te strigă permanent...

Nu pot să-l mai impac...nici nu mă mai ascultă!...

Întoarce-te, vis roșu, demidulce nelumesc,

Furtună, ce-ai stârnit ocean de pasiune

Ești dorul viu, ce de un an il pătimesc,

Nu îmi lăsa paharul plin de-amărăciune...

Întoarce-te, nu mă lăsa întinsă pe pământul rece

Crezând că într-o zi doru-mi va trece, 

Ești visul meu frumos ce noaptea îl suspin

Nu cu apă vreau să-l sting, ci cu... un vin!

Unde-s promisiunile, pe care le făceai 

Îmbrățișările ce pentru mine le păstrai?...

Ai zis că îți sunt dragă, și mult m-am bucurat

Păcat c-au fost doar vorbe, nimic adevărat!

Dar mult am mai greșit, să cred că tu nu minți

Erau doar vorbe goale, niște gogoși fierbinți.

Pe-atunci atât de mult, cu drag eu te-ascultam

Și fiecare vorbă, în sufletul o strângeam.

Cu ochii tăi frumoși și vorba minunată

Frumos m-ai cucerit ca pe-o naivă fată. 

În suflet imi puneam, vorbele tale calde

N-aș fi crezut vreodată, că nu-s adevărate!

E mult prea târziu..

E prea târziu să nu mai scriu

Îmi curg cuvintele-n aval,

Când doar aș vrea să-ti fiu

Într-o îmbrățișare de final.

E mult prea trist..

Cum ai plecat din viața mea grăbit

De parcă alergai să prinzi ultimul tren,

Să-mi dai o-mbrățisare nu ai reușit

Să nu-mi rămâi în suflet dor etern.

E prea târziu, prea trist și e adevărat. ..

Dar mă gåndesc că nu a fost intenţionat

Că poate doar soarta a fost de vină.

De aceea să te-ntorci am tot așteptat

Să nu-mi rămâi doar...o umbră străină.

ce vină am că te iubesc?

si cum sẵ uit vreodată!

doi ochii ce inima-mi topesc

de dor înflăcărată

sunt vinovata că te-am privit

si mi-ai rămas în minte?

ori tu ai greșit că mi-ai vorbit

dincolo de cuvinte?

ce vină am că te iubesc?

n-am vrut asa să fie,

a fost sortit să te-ntâlnesc

in iarna mea târzie.

imbratisarea ta mi-a pus in piept

dorinţa ce-a mai mare,

si doar pe tine te aștept

când soarele răsare!

"adio"al tău mă arde-n piept

aprins ca un carbune,

si tot pe tine te aștept

când soarele apune! 

De la un timp, totu-i atât de firav si-atât de schimbător,  

Luna apune-n zori...soarele se lasă-n întuneric 

Întunericul și el, la fel de trecător... 

Și lasă-n urmă drame, vise și-i himeric.

Parcă-am uitat de mine...simt cum mă rătăcesc,

Când revin amintirile ce încă dor

Și mi se pare totuși atât de nefiresc,

Să mă forțez, să-mi car gândul greu...atât de ușor...

Și parcă sunt a nimănui... și nu merg nicăieri, 

Orfană sunt de vin...de-o ultimă îmbrățișare 

Azi sunt mai vie decât mâine și mai stinsă decât ieri,

Mai suflu când privesc luna...asfințitul de soare...

Și parcă as vrea să te uit...deși doar gândul, mi-i rană...

Mă arde-n nopțile unde tăcerea mi-i cuvânt 

Când visul meu încă te mai cheamă....

Și dorul mă învelește cu al lui veșmânt.

Și poate că, tu ai plecat... dar nu și al meu dor...

Fiorii îmbrățișării încă-i mai simt sub piele

Și chiar de nu te mai am...nici în pahar să te ador,

Amintirea vinului tău... încă imi parfumează buzele...

Și poate să te uit... ar trebui încă un an...

Să număr lipsa ta în cât mai multe zile

Și poate într-un sfârșit nimic n-o să mai doară...

Poate intr-o zi...mă voi trezi...că am uitat de tine.