TE CAUT

    De-ar fi să fie un final, 
    aş prefera unul banal, 
    o moarte lentă şi uşoară
    ca un scâncet de vioară...
    
    Iubita mea cu ochi ca jarul, 
    fremătând precum stejarul, 
    lasă noaptea grea să cadă, 
    spumegând, ca o cascadă 
    de petale şi de flori, 
    peste zboruri de cocori...

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

    Cad lacrimi de înger,
    Ca o ploaie din cer,
    Ce ușor se stinge,
    Dar pielea nu ne-o atinge...
    
    În ploaie-am rămas,
    Plângând fără glas,
    Tu umbră-mi erai,
    La fel, fără grai...
    
    Tăcerile noastre-au mocnit,
    În noi, dureros, ascuțit,
    Iubirea ni se frânge,
    În răni fără sânge...
    
    Și-am prăbușit în noi,
    Torente negre de ploi,
    Căutând iar și iar în trecut,
    Cerul gri și acut...
    
    Am trecut prin furtuni,
    Urlând ca doi nebuni,
    Lamentabil, eșuând,
    Fără forță și gând...
    
    Și-n urmă, doar tăceri,
    În umbrele zilei de ieri,
    Au crescut, fără rost,
    Știind că am fost…

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

    Fii îngerul meu,
    Cu aripile deschise,
    Să mă cuprinzi la sânul tău,
    Eliberat de vise...
    
    Fii îngerul meu,
    Poartă-mă-nalt,
    Spre infinit,
    Visul meu împlinit...
    
    Fii îngerul meu,
    În sufletul meu,
    Întâia mea dorinţă -
    Celesta mea fiinţă...
    
    Fii îngerul meu,
    Îmbracă-mă-n tine -
    Fii haina mea,
    În negura morţii.

    Cu ochii închiși eu tot îți spuneam,
    Refuzând adevărul pe care-l știam,
    Că iarna aceasta amară, umedă, rece,
    E ca un coșmar, ce în final se va trece...
    
    Sub soarele crud, de nori compromis,
    Curând ne-am trezit din acest veșnic vis,
    Pustiiți, nu credeam că din cer mai cădea,
    O petală de cais sau poate un fulg de nea...
    
    De-acum, a trecut... mult nu mai este...
    Cocorii, înalt, vor zbura înspre creste,
    Lumii întregi vestind sărbătoare,
    Când verdele crud va naște schimbare…

Răsună din străfunduri,

Din suflet, din mănunchiuri,

Din eu-l meu profund,

Suferințe ce se ascund.

Oftat și mângâiere,

Și bucurii ca o refugiere,

În griji împletite,

Cu greu stăpânite.

Iubita mea din crăngul verde
Cu ochi ca mura când e coaptă,
Mult aș dori să- mi fii aproape
Și-n brațe să te iau, ca altădată.

Copacul, unde un sărut furam
Ne-așteaptă și-i simt tristețea,
Când ramul mă întreabă apăsat
Unde e fata, ce îmi era feblețea.

Nu-mi dă răgaz, ca să-i explic
Să afle, de ce ne-am despărțit,
Că imediat, răstit la mine...zice
Că știe, că-n dragoste-am mințit.

Surprins, încerc să aflu adevărul
Și ce cunoaște, de a mea poveste,
Când îmi șoptește că fata a vorbit
C-am înșelat și, nu mă mai iubește.

Mă-ntreb și n-am răspuns să-mi dau
Cănd știu, că sunt de ea

...îndrăgostit,
Copacului și ramului... le mulțumesc
Și îi asigur că răutăți...s-au răspândit.

Pădurea părăsesc și vreau s-o caut
Să-i spun, să uite... a lumii minciuni,
Să ne-mpăcăm să fim, pe veci iubiți
Să ne iubim, frumos... ca doi nebuni.
...................................
Luni au trecut, până am întâlnit-o
Și greu a fost să mi-o aduc aproape,
Noroc că Cineva... a coborât... 

binecuvantare
Ca fericiți să fim și, mai atenți la șarpe!

Mă doare, mă-n țeapă

Înjur și suspin

Curge sânge șiroaie 

Și lacrimi nu se termin

Plâng fără glas

Tremur și strig

E noapte, e frig

Sufletu-mi moare

Lumina dispare

În gânduri pustii  

Mă înec și-ți scriu.

De obicei

încerc să fug

Să nu privesc

să nu aud

să nu clipesc

Căci altfel mă pierd

N-am așteptat să vin aici dar am venit

Căci așteptat am fost cândva cu nerăbdare

Și-acum aștept să îmi aduci un răsărit

Ștergând apusul cu lumina ta de soare

Demult aștept fără de rost îndrăgostit

Inima-mi bate alergând în așteptare

Sufletul meu nu-i așteptat și-a obosit

Plecat la tine îl aștept să bea uitare

Totuși aștept în amintire cuibărit

Uitând că timpul nu cunoaște așteptare

Prin vise umblă adevărul adormit

Să mă scufunde-n așteptări fără scăpare

Sperând aștept că voi putea să nu te-aștept

Uitând ce-aștept să plec subit din așteptare

Găsind alt drum să-l merg încet fără s-aștept

Pierzând din mine orice gând de așteptare

E-o diferență-n așteptările de om

Ești așteptat sau alungat în așteptare

Eu tot aștept lipsit de gară pe-un peron

Trenul plecat ce m-a uitat în așteptare

nu te-am rugat să-mi cumperi flori,

nici să-mi aduci cadouri scumpe,

ca orice fată, uneori,

am vrut atentie si gesturi multe.

nu te-am rugat să-mi juri pe stele,

nici să promiți ce n-ai simțit,

dar uneori, în nopți rebele,

mă întrebam dac-ai iubit.

eram naivă, visătoare,

stiam că taci, dar totuși simți,

că dragostea nu-i doar o floare,

ci o privire printre sfinți.

eram prea proastă, prinsă-n vise,

credeam că dorul te-a durut,

dar azi privesc ușor surprinsă

si vad cum tu te-ai prefăcut.

nu te-am rugat să fii aproape,

dar uneori, în nopți cu vânt,

aș fi vrut doar o vorbă-n șoapte,

semn că eu mai-ți sunt  în gând.

Păcat de tinerii ce mor

De cei ce n-au cunoscut iubirea

De cei ce lasă în urma lor,

Copii plângând, părinți jelând,

Familii îndoliate...

Morminte cu flori încărcate

Cu lacrimi și dor  udate

Păcat de ei și de tinerețea lor.