Speranță
Încă sper l-amor real,
Cum în vise n-am văzut;
Încă sper să mă-nțelegi,
Amorul nostru să-l alegi...
Am putea fugi în lume,
Să uităm de noi, de viață,
Să trăim la asfințit
Amândoi cum ne-am dorit...
Munții-n jur să se-nalțe
Să ne-ascundă-n nopți fierbinți,
Stele-n ochi să-ți văd sclipind,
Să te simți curat iubit...
Valuri reci să ne trezească,
În zori de dimineață,
De prin vise hoinăreli
Ce ascund plăcere-n viață...
Sori pe cer să văd că stingem
Cu al nostru-amor etern
Ce-i real, nu doar speranță,
Și pe care încă-l cer...
Dar te-ai dus - un timp,
Fie el oricât de scurt
Mă rănește adânc-n trup...
Ai lăsat loc de speranță,
Ce mă chinuie ușor,
M-ai umplut de vise oarbe
Ce mă rup de realitate,
Suspendat în timp -
Așteptând să te întorci...
Te voi căuta prin vise,
Vieți la rând, neîncetat,
Prin inferne, paradise,
Căci iubesc cu-adevărat!
Poems in the same category
Marea nimănui
Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,
Când ai intrat neanunțat în viața mea
Și-ai devenit
Miracolul mult așteptat, dorit...
Navigam amândoi, aruncați de furtună
În valurile mării nimănui,
Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,
Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.
Apoi, noaptea s-a așternut
Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,
Când printre valurile mării nimănui
Ai dispărut...
Dar... nu am renunțat, n-am disperat,
Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!
Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,
Revino, fii eroul, salvatorul meu.
Și azi și mâine și mereu,
Să navigăm pe marea nimănui,
Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,
Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...
instantaneu 1/2
nori răvășiți
alarma sirenelor
zguduie ferestrele
printre geamuri sparte
un țânțar
se zbate
Soarele și Luna
Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.
Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!
Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.
Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.
Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.
Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.
A ta, Luna, pentru totdeauna!
Pacat e oare sa iubesti
Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.
Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!
As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.
Stop!
Doar sufletul meu stie durerea nesfarsita, ce provine din "te iert" ... din speranta "va fi mai bine" si increderea "iti promit ca nu mai fac" !
Dar sufletul meu are o limita...
A inceput sa rasara cioburi, din cuvinte
Cuvinte spuse cu atata rautate
Atingeri si impingeri ,necurate!
Acum sunt de acord ,inima,mintea si al meu corp ...
Le ascult si spun, STOP!
-U.A -
Nebun de negru
Cu bagajele făcute-n grabă
Din ochii strânși curg lacrimile calde
Cerneala de pe foaie să o albească
Să îmi amintesc de ziua când te vedeam mireasă
Prizonier al haosului pur
Dansez atent pe ritmurile sale
Din muritor am devenit imun
La atacurile reginei nemiloase
Inexplicabil ai spus că nu se poate
Un taur provocat de roșu
Planul nebunului de alb cedase
Plătind acum puțin câte puțin din costuri
Marea nimănui
Timpul s-a oprit în loc, când te-am zărit,
Când ai intrat neanunțat în viața mea
Și-ai devenit
Miracolul mult așteptat, dorit...
Navigam amândoi, aruncați de furtună
În valurile mării nimănui,
Zburam printre nori negrii, sau de vreme bună,
Ne rătăceam printre stele, alergând spre Lună.
Apoi, noaptea s-a așternut
Când brusc și dintr-o dată te-am pierdut,
Când printre valurile mării nimănui
Ai dispărut...
Dar... nu am renunțat, n-am disperat,
Te-am căutat și pe un țărm de mare te-am găsit!
Acum, Tu lasă-te de pescăruși călăuzit,
Revino, fii eroul, salvatorul meu.
Și azi și mâine și mereu,
Să navigăm pe marea nimănui,
Și să-nvățăm iar lecția iubirii-n doi,
Ce-alungă noaptea, întunericul din noi...
instantaneu 1/2
nori răvășiți
alarma sirenelor
zguduie ferestrele
printre geamuri sparte
un țânțar
se zbate
Soarele și Luna
Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.
Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!
Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.
Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.
Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.
Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.
A ta, Luna, pentru totdeauna!
Pacat e oare sa iubesti
Sa fiu in nestiinta, sa scriu despre durere,
Sa simt aceleasi gauri, sa sufar din placere ?
Nu pot, fiind in zare, nu poti sa te apropii !
Stiind ca draga-mi esti, nu vrei sa mi te alaturi.
Visam la infinit, o stea din departare
Stiind ca nu-i posibil, pacat e oare ?
Sa tind catre iubire, sa pling in fericire
Sa fiu acelasi nimeni, traind in nemurire!
As da un veac pe-o clipa, de tine sa m-apropii
Sa simt al tau sarut, s-apoi sa inchid ochii.
O floare, o minune, s-o rupi, s-o daruiesti,
Pacat e-aceasta oare, sa mori ca sa iubesti.
Stop!
Doar sufletul meu stie durerea nesfarsita, ce provine din "te iert" ... din speranta "va fi mai bine" si increderea "iti promit ca nu mai fac" !
Dar sufletul meu are o limita...
A inceput sa rasara cioburi, din cuvinte
Cuvinte spuse cu atata rautate
Atingeri si impingeri ,necurate!
Acum sunt de acord ,inima,mintea si al meu corp ...
Le ascult si spun, STOP!
-U.A -
Nebun de negru
Cu bagajele făcute-n grabă
Din ochii strânși curg lacrimile calde
Cerneala de pe foaie să o albească
Să îmi amintesc de ziua când te vedeam mireasă
Prizonier al haosului pur
Dansez atent pe ritmurile sale
Din muritor am devenit imun
La atacurile reginei nemiloase
Inexplicabil ai spus că nu se poate
Un taur provocat de roșu
Planul nebunului de alb cedase
Plătind acum puțin câte puțin din costuri
Other poems by the author
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
Precum fulgerul în noapte
Precum fulgerul în noapte
Mă iubește-n grabă
Și te stinge-n amintire
Cu plăcere și lumină
Fără de regret sau lacrimi...
Precum fulgerul în noapte
Viața-mi luminează
Și mă părăsi de grabă,
Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca
Flama sufletului arde...
Precum fulgerul în noapte
Iubirea Mă-nspăimântă,
Dar n-o pot trăi,
Singur m-am născut sa fiu,
Să sufăr cât sunt viu...
Trandafir de sânge
Putem, oare, să iubim... ș-atât?
Fără profanare-atingerilor,
Inutilul hieroglifelor,
Muțenia sonatelor ce-n
Veci nu v-or să exprime ce-
O ființă simte-n adâncime?
Iubirea n-aparține nouă să
Vorbim în amănunte, căci
Ea vine când dorește,
Când ți-e drag te părăsește;
Supuși suntem ciudățeniei,
Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i
Precum viața coace suferințe noi...
*
Vreau să iubesc.... ș-atât!
Un suflet captiv în trandafir:
Brațe ascuțite-agățătoare ce
Amor profund doare,
Haine rare, dezgolind trupul perfect,
Curgând sânge regal, zemos,
De viață plin și capricios,
Plăcut privirii și-n miros....
Singur ar crește veșnic, iar în
Mână mi se ofilește, dar
Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?
Plăcut e să te stingi de tânăr pe
Culmile extazului când de soare t-
Eliberezi, de trup, având doar
Vise și miros-mbătător al
Gândurilor tale...
*
Dar frică-mi e c-aceastea-mi e
Damnarea, să nu am parte de la
Deus ce-am cerut și încă sper!
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!
Amor etern
Frânturi de imagini mi se varsă-n priviri
Nu știu! E real, vis sau amintiri?
Atingeri oarbe, străine, încât Nu știu!
Îs mângâieri sau mă jupoaie de viu?
Mă trezesc singur pe pustii uitate,
Adieri calde dau viață pășunii-izolate,
Lanuri verzui, crude, dansează pe sonate
Sub soare, în valuri, curat străluce,
Încât aurul a rugină aduce.
Nu poate fi vreun Empireu,
Căci M-a izgonit și din Antreu,
Dar mai divin se simte locu-n suflare,
Ce mă topește-n amor cu văpaie.
Un soare ca Deus mă orbește cu amor,
Îi simt atingerea până-n a sufletului fior,
Mă las pradă lui până-n a măduvei oscior,
Dragostea-i mă-nconjoară, curat nor.
Timpul se spânzură, Universul se prăbușește,
Buzele-i moi suflarea-mi oprește,
Orice urmă de viață-mi sfârșește,
O nouă existență de-a pururi ne unește.
Cerul se topește, pășunea se înalță,
Culorile-n esență se-amestecă-ntr-o substanță,
Se varsă limpede-n a lui iris divin,
Precum suflarea-i pură pe deplin.
Râsu-i melodios, simfonia perfectă,
Privirea-i luminează un sincer amor,
Cu-mbrățișări și sărutări mă delectă,
Pentru singura dată mi-e teamă c-am să mor.
Alergăm râzând în apogeu de fericire,
Suflete nevinovate, dansăm valsuri goi,
Uităm de tot, știm doar iubire,
În Cosmos am rămas noi doi.
Ne rostogolim pe iarba fină,
Pânză de cașmir,
Îi simt trupul, catifelat trandafir,
Capu-l culc unde pieptu-i se termină.
Trec zile, trec nopți,
În brațe-i voi sta-n veci,
Ne-ngână stele, ne îngână toți,
Căci li-s dragostele seci.
Nicicând nu se sfârși amorul,
Nu-i fantezie, nu e vis,
Iubirea nu-și va lua zborul,
E mai mult ca-n Paradis.
O eternitate vom petrece împreună,
Mă las adânc în strânsa-i-mbrățișare,
Lasă Moartea să apună,
Să-și găsească altă-nfățișare.
Sub mângâieri și cântece adormitoare,
Închid ochii și-l sărut cu sete,
Nimic, nici Deus nu va să ne separe,
Amorul nostru-i fără moarte!
căderea-n iad
Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine!,-n foc?
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.
Precum fulgerul în noapte
Precum fulgerul în noapte
Mă iubește-n grabă
Și te stinge-n amintire
Cu plăcere și lumină
Fără de regret sau lacrimi...
Precum fulgerul în noapte
Viața-mi luminează
Și mă părăsi de grabă,
Imaginea iubirii s-o-ntreții, ca
Flama sufletului arde...
Precum fulgerul în noapte
Iubirea Mă-nspăimântă,
Dar n-o pot trăi,
Singur m-am născut sa fiu,
Să sufăr cât sunt viu...
Trandafir de sânge
Putem, oare, să iubim... ș-atât?
Fără profanare-atingerilor,
Inutilul hieroglifelor,
Muțenia sonatelor ce-n
Veci nu v-or să exprime ce-
O ființă simte-n adâncime?
Iubirea n-aparține nouă să
Vorbim în amănunte, căci
Ea vine când dorește,
Când ți-e drag te părăsește;
Supuși suntem ciudățeniei,
Adâncindu-se-n mister - frumoasă-i
Precum viața coace suferințe noi...
*
Vreau să iubesc.... ș-atât!
Un suflet captiv în trandafir:
Brațe ascuțite-agățătoare ce
Amor profund doare,
Haine rare, dezgolind trupul perfect,
Curgând sânge regal, zemos,
De viață plin și capricios,
Plăcut privirii și-n miros....
Singur ar crește veșnic, iar în
Mână mi se ofilește, dar
Cine-ar iubi o frumusețe-ascunsă?
Plăcut e să te stingi de tânăr pe
Culmile extazului când de soare t-
Eliberezi, de trup, având doar
Vise și miros-mbătător al
Gândurilor tale...
*
Dar frică-mi e c-aceastea-mi e
Damnarea, să nu am parte de la
Deus ce-am cerut și încă sper!
O groapă spre odihnă
În urmă oasele se macină
și pulberi albe ca zăpezi
se lasă pe izvoare reci
ce-ngheață pân' a naște.
Cresc continuu, neîncetat,
ca dinții peste unghii,
dar se sfarmă în orice pas;
purtând pe ele chinul
omului din veac
- orice gând e o suflare
- sângele e abur cald
ce se scurge ca o urmă
și dezgheață cum atinge
recele pământ călcat.
De mii de ani pășește
spre o groapă de odihnă,
dar tot sângele ce-a curs
se grăbește s-o închidă.
Văzând că pasu îi este milă
S-au grăbit a sângera,
Nori, prăpastii și-o albină,
groapa să i-o închidă.
În zări de mii de ani
vedea arca ce-a scăpat
plutind pe sângele închegat.
În calea lui opri un pas
în fața gropii de odihnă
ce plutea într-o lumină
și în ea s-a scufundat...
Oasele s-au măcinat, iar
în praful lor s-a cuibărit
sângele ca abur cald
spre o ultimă suflare...
mi-am consumat viața trăind
Clopotele bat în disperare,
cerul sângeriu se scurge-n
pământul crăpat; a Iadului-liberare...
Demonii se-nalță și aleargă,
oamenii cerșesc o clipă viața:
În noroi-și topesc speranța...
Adulți a căror viață-i muncă,
Copiii ce vor să crească și
Bătrâni plictisiți de viață...
Moartea se-nalță pe munți;
ei imploră-o amânare:
n-au știut trăi atare...
Dar Moartea-o lege are
și-o limbă înțeleasă de viață,
netrăită de oameni...
La umbra pomului arzând privesc
cum totu-n jur se-ncheie
și-un nou drum se-ivește...
Surprinsă, Moartea-ntreabă:
”Viață de la mine nu ceri?
Muritor ingrat ce ești!”
„Nu, răspunsei aumuzat;
Te-aștept de mult să vii,
Căci mi-am consumat viața trăind!”
Sabia-i se-nalță și totul sfârșește;
iar eu mor râzând
c-am știut ce-i viața!