Și ceasul bate... dar sper să nu vină
Ziua în care o vei strânge de mână,
Ziua-n care alt nume vei rosti,
Uitând de noi... de tot ce-am fost cândva, copii.
Cum poți să o iubești, când eu te-am crescut
Din băiat rătăcit, în bărbatul pierdut?
Cum poți să-i promiți un viitor străin,
Când eu încă plâng sub al serii suspin?
Nunta voastră e-un blestem pe pământ,
E cântec amar, e lacrima-n vânt.
Să spui "te iubesc" și să nu simți ce spui,
Să calci pe iubirea ce-am fost amândoi.
Cu rochia albă, ea îți va zâmbi,
Dar în sufletul tău eu voi răsări.
Îți voi fi glasul ce tace-n altar,
Amintirea ce mușcă și doare amar.
Cum să uiți? Cum să lași înapoi
Ani de iubire ce au fost doar noi?
Când te va privi, vei înțelege târziu:
Eu sunt femeia ce-ți lipsește din viu.
De ce să-ți faci casă, copii și noroc,
Când trecutul te strânge ca lanțul de foc?
Când prima iubire rămâne altarul,
Iar sufletul tău îi păstrează hotarul?
Te rog, oprește-te, gândește la noi,
La mâinile noastre ce s-au strâns amândoi,
La tot ce-am trăit, la focul nestins,
Nu transforma iubirea-ntr-un ultim cuprins.
Căci nunta ta nu-i decât un regret,
Un legământ fals, un vis incomplet.
Să-ți amintești de mine, în fiecare zi,
Prima iubire nu se va risipi.
