Nostalgie

În ziua unei februarii atât de friguroase...

Încât îi era greu frigului să nu îți intre în oase...

Între o mare de crizanteme, 

În mijlocul tuturor, indiferent de vreme, 

O mică tulpină care de când se stabilise, 

Stătea nemișcată, cu florile închise.

Ascunsă de lume ca o stea de dimineață, 

Iar la atingere, rece ca de gheață.

Un violet puternic și închis o cuprindea, 

Ca nimeni să nu o poată vedea.

Nu o mai observase nimeni înflorind.

Dar dorind grația ei să surprind, 

În genunchi rapid m-am pus, 

Și din greșeală la întuneric locul ei l-am expus.

Chiar atunci, de nicăieri, 

Din pricina acestei apropieri, 

Înflorește chiar în fața mea un mu-gur.

Galben în mijloc și violet împre-jur.

Cea mai frumoasă floare, 

De cea mai extraordinară culoare, 

De decenii nemaivăzută de popoare, 

Singură în lume, uitată chiar și de soare.

Dar nu vreau a te îngrijora...

Secretul tău nu am să divulg...

Și nu aș putea eu vreodată să te smulg, 

Din pământul tău, din casa ta.

Eu pur și simplu am crezut că poate, 

Ți-as putea iubii toate petalele și toate florile, 

Dar cum aș putea? Să îți ignor erorile?

Când tu nu ți-ai înfipt adânc rădăcinile, 

Și nu ți-ai crescut toate tulipinile...

...O să îți iau doar câteva fructe, din cele cultivate.

Le-am ridicat și din ele am mușcat, 

Un gust dulceag mi-a amintit de tot felul de momente...

Și o senzație de neexplicat m-a atacat, 

La nivel elementar, un quasar, de emoții și sentimente.

Starea nu mi-a stat pe loc, pupilele mi s-au dilatat, 

O clipă mai târziu, de lume am uitat.

La floarea mea frumoasă am revenit...

Am văzut ceva așa de nemaipomenit, 

Nu eram sigur dacă nu înebuneam...

Un zâmbet de la o femeie care parcă știa că veneam...

M-a luat de braț și încet vals am dansat.

Xenophil cum sunt, în brațele ei m-am lăsat.

Avea o rochie purpurie și ochii îi sclipeau de bucurie, 

Nu mai putea singurătatea pe ea a o descrie...

Tot am încercat să o întreb cum o cheamă.

Inima mea a început să geamă...

Când mi-a spus că mă iubește, 

Și că din pricina mea, ea trăiește, 

A găsit unde să se împlinească, 

Unde să se stabilească, 

Și cum noua viață să își pornească.

Îi pare rău totuși că din pricina ei, 

Eu mult nu am și viața am să mi-o închei...

Inima rapid a început să îmi bată, 

Ea la mine s-a uitat, cu o expresie întristată

„Totul va fi okay, Andrei.”

Mă apucă de gât și îmi oferă un ultim sărut...

Pe jos am căzut după ce să respir nu am mai putut.

Aș vrea să mă auzi când cânt în tăcere,

Să-ți ajungă glasul meu până la marginea lumii, ușor,

Când fiecare notă se naște din dorul meu,

Și tu ești muza, care mă face să zbor.

Căci fiecare cântec ce iese din piept,

Este o poveste pe care doar tu o știi,

Fiecare acord, o vibrație înălțătoare,

Iar tu ești lumina care în inima mea vie.

Aș vrea să mă auzi cum pictez cu cuvinte,

Cum culorile sufletului meu devin adevăr,

Cu fiecare tușă, fiecare nuanță de dor,

Tu ești pensula care-mi dă contur.

Talentul meu, un foc ce arde cu tine,

Fără tine, nu aș ști ce înseamnă a crea,

Căci în tine găsesc inspirația divină,

Tu ești sursa mea, și eu, doar un râu ce curge spre ea.

Când cânt și pictez, totul se deschide în fața ta,

Și aș vrea să te știu aproape, să mă asculți,

Căci tu ești zborul ce îmi dă aripi,

Și fără tine, rămân doar umbre, fără rădăcini.

Aș vrea să mă auzi și să mă simți,

Să vezi cum talentul meu prinde viață din dor,

Căci tu ești muza mea, și în tine mă regăsesc,

Când cânt și când pictez, tu ești visul meu de aur, fără-nceput.

Astăzi păsări au cântat în drumul meu,
Și le-am zâmbit grăbit, în treacăt,
Atent la cer și palid curcubeu,
Cu sufletul înstrăinat, închis cu lacăt...

Nu mai credeam că primăvara vine,
După această iarnă neobișnuit de grea,
Simțindu-mă golit și-nstrăinat de mine,
Nu pot să trag pe zarva lumii o perdea...

În mine nu mai sunt nici eu să te-nțeleagă,
Căci, tu... tu ești acum mai presus de cuvinte,
În timp ți-ai devenit destulă și întreagă,
Iar eu... în brațe nu te mai pot prinde...

Cum să închid acest capitol de poveste?
Nu pot să trec cu nonșalanță mai departe...
Căci vreau să cred că lumina încă mai este,
Și n-am fost doar o pagină într-o carte...

Dumnezeu

Te iubesc O Doamne 

Te iubesc O Doamne

În tine ma incred

Tu esti salvatorul meu

Cind eram in lanturi grele

In pacate si  in lume pierduta

Tu mai cautat si mai gasit

Si mai  curat de pacate

Iti Multumesc O Doamne

Ca existi in viata mea.

Copacul rătăcit din curtea îngerului inimii
Îmi șoptea adesea, cunoscător din fire,
Puterea unui înger căzut printre sicrie.

Se întâlnea cu suflete care mai de care
Rătăcite multe printre lacrimi amare.

Mi-a mângâiat și mie al meu păr bălai
Și mi-a cusut o rană ca să ajung în rai.

Stăteam la poarta iadului
Căci eu aveam păcat,
Nu am iubit o viață pe cine mi-a fost drag.

La rândul așteptării
Aparu un drac
Și-mi spuse cu furie:
Tu nu ai loc în iad!

Atunci un înger blând
S-a așezat în prag,
Mi-a spus în șoapta mării:
Tu vii cu mine-n rai.

Intrat pe poarta aurie,
O lumină mi s-a arătat:
Ți-am șters păcatul, Gane,
Dar ea nu te-a iertat.

Mi-a plâns și inima,
Căci nu înțelegeam de ce,
Dar îngerul mi-a șoptit:
Așteaptă moartea ei.

Atunci am înțeles că, să am iertare,
Trebuie să aștept
A mea cuvântătoare.

La două luni distanță, îngerul meu veni,
Dar nu cu mâna goală, ci și cu un plic.

"Dragă iubite, dacă citești din rai,
Așteaptă-mă fierbinte,
Căci eu am ajuns în iad...

    Viața este ca o floare 

Frumoasă,dar trecătoare 

Primăvara înflorește

Toată lumea o iubește 

Albinele o vizitează,

Fluturii pe ea dansează,

    E admirată, mirosită,

Până cade veștejită 

Când dispare frumusețea 

Se-abate pe ea tristețea 

Cand numai e de folos 

Este ca și când n-a fost.

   Că este înlocuită 

De altă floare în loc ieșită.

Așa-i viața trecătoare 

Precum bobocul de floare 

Se grăbește ca să crească 

Fără ca să se gândească 

Să se bucure în tăcere 

Atunci, cât e în putere.