MISIUNEA MEA EȘTI TU...

    Învăluit în tăcere, 
    cristalul roşu moare încet, 
    în faţa ochilor tăi miraţi, 
    rănind cald lumina...
    
    Umbre grele se-nalţă, 
    înfricoşând stelele palide... 
    de sus, cad pulberi de-argint, 
    în murmur de cântece sacre...
    
    Făclii se aprind, şi 
    blestemat, din neanturi, 
    şuieră vântul,

    cantațiile reci,
    uitate de timp...

    Pe ţărmul pustiii al inimii mele,
    cândva cu talpa goală ai călcat;
    genuni, pierdute-n infinit de stele
    c-aţi fost, nicicând nu voi uita...
    Dureri-cuvinte, drepte şi ostile,
    mi-au obosit auzul... şi-am plecat...
    uşor şi trist, neplâns de nimeni
    un psalm fără de ultim vers rugat -
    Mătăniile, crude-au fost cu mine
    dezvăluindu-mi taine fără rost:
    din ochi o lacrimă mi-a picurat adânc în tine
    şi-am aşteptat în van ecoul ei îndepărtat...
    Dar n-am primit în schimb decât un răsărit furat
    şi-un pumn de praf de stele 
    m-am răzgândit şi m-am schimbat... 
    în flăcări verzi și rebele.
    Din ochii cui mi l-am rugat
    să cresc din transparenţă, mugur mat?

    Dulce şi amară-i,
    durerea ce parca vine din cer,
    odatâ cu tine, cu ochii tăi,
    odată cu părul tău,
    ce-i ca un fluviu, ce-mi curge,
    printre degete...
    şi nu pot să-l prind...
   

    Sunt oare singurul, 
    care are nevoie de ceva, 
    atât de minunat, 
    singurul care, disperat, 
    îşi strigă durerea-ngenunchiat, 
    mirat, în faţa icoanei tale... 
    şi se-ntreabă:
    << sunt singurul căreia-i lipseşti ?... >>

Pătrund cu oarecare teamă și emoție în suflet, în semi-întunericul răcoros al bisericii. Ecoul pașilor mei mă însoțește pelerin, iar lumina difuză îmi este umbră — prelungire a propriei mele ființe... Tac. Pentru că, dacă aș rosti chiar și cea mai mică șoaptă, mi s-ar părea o impietate, un păcat — ar fi ca și cum aș deranja cumva tăcerea așternută de secole. Nu se aude nici măcar vreo adiere de cânt religios.

Și undeva, înlăuntrul meu, simt cum înmugurește un sentiment de liniște și pace. Atmosfera nu este una apăsătoare, dimpotrivă. Simt pace, iar sufletul îmi este ușor ca un zmeu de hârtie, gata-gata să se ridice și mai mult în văzduh, scăpat de sfoara care-l ține...

Lumina capătă nuanțe stranii, lucirile marmurei parcă au prins viață, iar trupul imens al bisericii îmi seamănă acum cu trupul unei balene uriașe, care m-a înghițit cu totul... Chiar și sub această impresie copleșitoare nu simt teamă, ci mai degrabă siguranță… Și îmi stăpânesc cu greu imboldul de a atinge pereții reci — gestul orbului care își pipăie cu mâinile drumul, rămâne frânt în aer…

Pășesc mai departe, îmbătat de frumusețea locului. Cu-adevărat, ceva sublim se simte în atmosferă, cumva palpabil prin însăși bogăția ornamentelor, săpate în marmură, porfir și lapis-lazuli. Calc cu oarecare teamă pe mozaicul marmorat, ca și cum n-aș vrea să tulbur râurile încremenite de veacuri în piatră. Aproape că simt cum iedera mozaicului prinde viață și mi se înfășoară pe picioare, și am senzația că voi cădea secerat, incapabil să mai fac vreo mișcare...

Mă târăsc, literalmente, mânat de dorința ascunsă de a pătrunde cât mai adânc în inima bisericii și a-i descoperi secretele... Ceva din interiorul meu mă îndeamnă să pun iar un pas înaintea celuilalt și pășesc, mânat de o curiozitate nestăvilită... știind că truda de a „săpa” după secrete îmi va fi pe deplin răsplătită...

Deodată, lumina devine difuză și cenușie, dându-mi impresia că mă aflu pe un alt tărâm, îndepărtat de cotidian și de tumultul acestuia. Inima-mi pare să sară din închisoarea coastelor, tâmplele-mi zvâcnesc, iar fiecare fibră a corpului meu, trăiește anticiparea...

Răcoarea îmi străbate ființa ca un curent ce se propagă prin tot trupul și îmi dau seama că sunt aproape. Da. Am ajuns. Iată. În fața mea se desfășoară o scenă atemporală, care, prin sentimentul acut de tristețe transmis privitorului, relevă, de fapt, tragedia umană în toată plenitudinea ei.

Încerc un val de emoții pe care îmi este greu să-l descriu în cuvinte: tristețe, durere fără seamăn, prăbușire interioară, resemnare, calm, liniște, seninătate, divin... Este durerea încercată de o mamă care își strânge la piept trupul neînsuflețit al fiului său. O durere care nu poate fi descrisă în cuvinte... și nici măcar simțită cu adevărat...

Privirea golită de lacrimi a mamei ce cade peste trupul neînsuflețit trece dincolo de acesta, privind parcă spre un viitor incert, care nu mai există. Timpul s-a oprit în loc, iar secundele stau gata să dea năvală, stăvilite în privirea stinsă a mamei — incapabilă de a mai vărsa vreo lacrimă.

Nu sunt lacrimi. Sau, mai bine zis, nu mai sunt lacrimi, căci acestea s-au secat, prăbușindu-se odată cu sufletul frânt al mamei, de clipa supremă a trecerii către neant a fiului său. Și totuși, simt forța, promisiunea lăuntrică de a continua, puterea de a transcende momentul, garanția că secundele atemporale vor curge, cumva, din nou, în drumul lor către infinit.

Trupul inert, fără viață, are o lumină lăuntrică, ciudată, ca și cum n-ar sta prăbușit în brațele mamei, ca și cum ar levita, ca și cum ar mai sta o clipă, un moment, înainte de a-și găsi drumul către văzduh... Totuși, sentimentul conectării este unul puternic — încă se mai simte legătura dintre mamă și fiu, care n-a putut fi distrusă de momentul părăsirii trupului de către suflet... Este ca și cum cei doi comunică dincolo de moarte, ignorând moartea...

Fundalul ruginiu îmi sugerează o rană încă deschisă, o rană înecată în sânge, o rană în interiorul căreia se desfășoară în tăcere această scenă, o rană de lumină ce emite, cumva, optimism — garanția faptului ce trebuia oricum împlinit...

Există durere, dar o durere blândă, duioasă — o durere care nu mai are cum să degenereze în răzvrătire, în ură; o durere din care se naște iubirea... O durere care îți învăluie inima într-un sentiment de acceptare deplină, necondiționată...

Undeva, în spate, lucirile unei cruci din marmură luminează discret, ca și cum n-ar vrea să tulbure întreaga scenă. Întreg ansamblul sugerează și generează un sentiment de respect profund față de această durere — un sentiment de evlavie, de smerenie, de cucernicie, izvorând miraculos sub privirile mute de admirație ale privitorului.

N-ai cum să nu te-nchini. Pentru că, odată ce ai văzut această scenă, odată ce ți-ai simțit răsuflarea tăiată de această tăcere divină, simți cum genunchii ți se prăbușesc neputincioși, starea de umilință fiind una firească.

De oriunde ai privi, indiferent de unghiul ales, te frapează grandoarea scenei și parcă simți atingerea divină a aripilor de îngeri... Chiar dacă nu-i vezi, știi cumva că îngerii sunt acolo... supraveghind totul cu grație, discret...

La un moment dat, liniștea copleșește și simți nevoia de lumină brută, care să taie acest semi-întuneric devenit brusc atotcuprinzător. Pelerinul se poate retrage în liniște, la fel cum a venit, pios și cu sufletul mai înălțat de splendoarea ansamblului...

O ultimă privire va întipări pentru totdeauna, pe colțul ochiului meu, o frântură dintr-o durere devenită universală... Ajuns către lumină, îmi dau seama că timpul a trecut cu repeziciune și mă simt asaltat de un șuvoi năvalnic de întrebări lăuntrice: poate fi surprins divinul în marmura șlefuită? Cum se poate ca jocul dintre umbre și lumini să creeze o atmosferă sacră? Cum poate fi descrisă o asemenea durere în tăișurile blânde ale marmurei?

Mă întorc către ușa bisericii cu sufletul ușurat: cu-adevărat, această experiență epifanică îmi va marca pentru totdeauna sufletul. Și mai remarc cu uimire că artistul și-a atins, încă o dată, scopul cu mine: mă simt cumva și mai religios decât înainte de a intra în această biserică. Același sentiment a fost, probabil, încercat și de miile, poate sutele de mii de pelerini care s-au perindat prin această biserică de-a lungul veacurilor. Și ce mi se pare cel mai extraordinar este faptul că această „convertire” a sufletului către religios se face cu blândețe — acceptarea divinității fiind una totală, fără echivoc.

Pietà.

    De nicăieri, au răsărit amurg 
    Fără culori, spre nimeni curg 
    Învesmântaţi că nişte mici dervişi 
    Ce se rotesc încet şi trişti 
    În dansul lor haotic şi fatal 
    Aduc în dar, strănut viral… 
    
    S-aşterne-n urma lor covor 
    Precum îi puful de uşor 
    Ce scârţâie sub pas greoi 
    Precum o sanie cu zurgălăi 
    Ce zboară sub copitele zglobii 
    Şi-n umbra coamelor de bividii… 
    
    Răsună vântul peste ramuri 
    Suflându-şi gamele prin flamuri 
    Concert târziu la miez de noapte 
    Înscris întortocheat din şoapte 
    Încremenind suflarea toată
    Într-un tablou, natură-moartă… 
    
    Sorbind încet din cupa cu-amintiri 
    Acele gânduri transparente şi subţiri 
    Cu umbra stinsă pe părete, sobră 
    Înfrigurat stau lângă sobă 
    Şi-ascult buştenii cum trosnesc 
    Pe limba lor ciudată, se sfădesc... 
    
    Şi-i pace, linişte-i în toată casa 
    Îmbielşugată-n rodul toamnei, masa 
    Şi-aştept că orele să curgă-n zi 
    S-aud în depărtare glasuri de copii 
    Cum susură colinde-n prag de-Ajun 
    Şi-mi dau de veste că-i Crăciun... 
    
    Că uite, Anul Nou acuş' soseşte 
    Şi lumea-ntreagă s-oboseşte 
    Să pregătească, aşa cum se cuvine 
    Schimbarea anului, înspre mai bine 
    C-aşa ni-i datină din vechi, lăsată 
    Şi-i preţuită-n lumea asta toată… 

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

Cândva am scuturat, nisip de pe picioare
S-a scurs apoi tăcut, încet, inima-n mare
Valu-a spălat trecut, la înecat în sare
Se plimbă suflet mut, stingher în așteptare

Dezbracă-te de ieri și-mbracă-te cu mine
Prinde-mi inima azi să n-o strivească mâine
Lacrima-mi ia din zbor cu rosii buze-aprinse
Topeşte-mă în brațe să mă golesc de lume

Deschide seara-n șoapte, aprinde-o-n foc de inimi
Uită de toți si toate și cautămă-n tine
Aruncă-n mine suflet, să-ți dau etern iubire
Ești peste tot și-n toate dar nu te pot cuprinde

Răsari în vis de noapte, pătrunzi până în sânge
Două cuvinte ard, se sting făr-a te-atinge
Pribege-n vânt zburate speranțe de hârtie
Împins de realitate, mă-ntorc în amintire

Soarele nu mă arde, desculț nu simt zăpada
De mai trăiesc acum tu să-mi aduci dovada
Sentința mă condamnă să te iubesc degeaba
În loc de fericire dragostea mi-e otrava

În versuri scriu poeții ce dulce e iubirea
Uitat-au oare-a spune ce-amară-i amăgirea?
Strivind cuvinte calde răsar vorbe deșarte
Tu te transformi în vis eu ma transform în șoapte

Ты появилась словно всплеск,

Смотря в глаза, ты одурманила,

Внутри зазвенел какой-то треск,

И всю ночь в кровати ты буянила!

Мои губы засмеялись вновь,

От радости, а не страдания,

И на ране остановилась кровь,

И не ноет больше подсознание.

Кохана, ты словно звездопад,

Что в душе покой принёс,

И свет на улицах и автострад,

И мысли нет, встать на утёс.

Nu deschid încă ochii...

Încă n-ai ajuns,

Încă te ascunzi,

Te-am strigat și n-ai răspuns.

După tine am tot umblat,

Pe furiș pe acest meleag,

M ai dezamăgit o dată…

Tot te iert încă odată...

Inima mi o acoperă un fel de tiară,

Un fum negru ca de moară,

Fumul iese din țigară

Mască-n camera-i amară.

Ce parere ai tu floare
Rasarita-i din caldura
Oare esi tu cea mai dulce,
Din gradina mea. Copila?
Oare poti gindi alene
Ca prefer eu suferinta
Tu nu stii ce e durere
Si nu ai avut credinta

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.

În viscolul acestei vieți... Cu păduri străine...

Sufletu-mi tot cată... Al liniște-i coline...

Câți ochi reci de piatră... În lume am văzut...

Toți au rătăcit... Cu suflete-n tumult...

Și inima-mi tot bântuie... Prin negrul meu necaz...

Fără tine Doamne... Caut lung extaz...

Spune-mi Doamne care... Este calea mea...?

Din câte sunt pe cer... De ce iubesc o stea...?

=============

Reci și lungi iubito... Fost-au anii fără tine...

Nesfârșite nopți... De-o pustietate pline...

Am umblat prin lumea... Dusă de al lumii vis...

Suflet pierdut în lume... O lume în abis...

Al codrilor frunze însă... Încă totuși cântă...

Și păsările prin valuri... Încă se mai plimbă...

Prin întunecimea-mi... Sper că te iubesc...

Căci spre lumea fără stele... Mereu eu privesc...

=============

În această lume... De rele obsedată...

Sufletu-mi tot cântă... Prin al picturii artă...

Să tot rup din mine... Al meu trecut smintit...

Ce-n moartă judecată... Lumei cată un sfârșit...

Așa nebunia-mi... Rău mă otrăvește...

Iar ochii mei în tine... Flama liniștește...

Căci în lumea neagră... O flamă te-am găsit...

Să-mi fii ascultătoare... Căci sunt al tău iubit...

Căci inima-mi ca smoala... De secetă-i crăpată...

Și fosta îmblânzită... Cu palma-ți fermecată...

Și am uitat c-am fost... Rege mort și năcăjit...

Și că văzusem umbra... A întunericului cumplit...

Cât păsările cântă... Și calea spre cer ne-o arată...

Cât florile se plâng... Căci lumea e deșartă...

Sunt un simplu om... Și Cerului mă-nchin...

Cât încă mai trăiesc... Voi fi mereu creștin...

Și cât există lumea-n... Gânduri rele și introvertite...

Puterile vor fi... Cu suflete perfide...

Mie-mi viața pe pământ... Se stinge în culoare...

Căci pentru timp sunt fluture... Și iubesc o floare...

Și tot aștept din ochii tăi... Culoare ca din floare...

Și uneori eu chiar o văd... Și crești ca sub un soare...

Iar raza când te va bate... Și ochii ți se vor deschide...

Atunci să îmi șoptești în liniște... "Eu te iubesc iubite..."

Să-mi șoptești cu cîntec viu... De împreunare...

“Tu-mi ești rază de lumină... Pe-o lacrimă de floare...

Să-mi fii tărie pe pământ... Cât moare lumea-n chin...

Sub Cer ție regină... Sub Cer mie stăpân”

Cât eu pe tine te iubesc... Sorbește-a mea gândire...

Și vezi că pe pământ... Nu e fericire...

Vezi că lumea și-a pierdut... Toată a sa onoare...

Ceru-i mort pentru cei morți... E hău fără culoare...

Și vreau să vad în al tău plâns... Cum mor idei deșarte...

Când o să-ți cadă lacrima... Pe buzele-mi uscate...

Când timpul meu va trece... Pleca-voi în mormânt...

Privește spre eter... Urăște al morții gând...

=============

În vremelnică dansare... Sub Împăratului Cel Ceresc...

Două suflete-n culoare... Împreună cresc...

Prin sclipiri din ochii tăi... Văd că ești suflet al meu...

Din lumea fără stele... Noi spre Dumnezeu…

Această poezie e scrisă de personajul principal al unui poem mai amplu care se va numi "Hecto fiu de Flamă". Ea face parte din antractul poemului.

Voi mai posta și alte poezii și poate un fragment din poem ...

Alte detalii mai tîrziu...