1  

MISIUNEA MEA EȘTI TU...

Aplecându-ne răstriștea pe același umăr,
Am trecut amândoi prin zile fără număr,
Cu-aripile deschise pregătite pentru zbor,
Ne-am regăsit în vârtejul acesta amețitor...

Și-am ridicat pe umeri poveri nenumărate,
Pe care le-am durat ca pe-o înaltă cetate,
Din joacă, Timpul te-a semnat umbră să-mi fii,
Iar eu sunt umbra ta din noapte până-n zi...

Căci am un singur scop în viața mea,
Misiunea mea ești tu și chiar de-aș vrea,
S-arunc asupra vieții noastre anatemă,
Om risipi-o în petale galbene de crizantemă...


Категория: Стихи про любовь

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online MISIUNEA MEA EȘTI TU...

Дата публикации: 1 сентября

Timp de citire: ~1 min.

Просмотры: 261

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

NOCTURNĂ...

    Învăluit în tăcere, 
    cristalul roşu moare încet, 
    în faţa ochilor tăi miraţi, 
    rănind cald lumina...
    
    Umbre grele se-nalţă, 
    înfricoşând stelele palide... 
    de sus, cad pulberi de-argint, 
    în murmur de cântece sacre...
    
    Făclii se aprind, şi 
    blestemat, din neanturi, 
    şuieră vântul,

    cantațiile reci,
    uitate de timp...

Еще ...

DE CE TE IUBESC?

    pentru că tu-mi eşti soare 
    şi furtuni azurii... 
    
    cer adânc şi senin 
    şi ninsori plumburii... 
    
    zâmbet strălucit în priviri 
    hohot ascuns în rouă din vii... 
    
    De ce te iubesc ? 
    
    pentru că eşti, că exişti 
    corolă-mplinită în stelele mii... 
    
    zbor nesfârşit, neatins 
    de cântecul primilor zori în zi... 
    
    cuvânt suspendat, nerostit 
    de cascadele argintii…

Еще ...

Evoluție

Astăzi a fost cald. Foarte cald. Ne aflăm în miezul verii. Aveam de gând să stau în casă, dar a trebuit să ies pentru a rezolva niște treburi care nu mai suportau amânare... Am mers prin soarele tare, căutând petice de umbră, oprindu-mă din când în când pentru a-mi trage răsuflarea. Și... mă gândeam...

... la ce înseamnă evoluția vremurilor... Pe când eram adolescent, la școală, ni s-a cerut o compunere scurtă despre cum ne imaginăm noi viitorul, despre cum credem noi că va fi omenirea în plin secol 21. Și-mi amintesc, că eu am scris, - o, sfântă naivitate! -, că omenirea va terraforma luna și o va coloniza, că voi face naveta pământ-lună în interes de serviciu și că vom mânca portocale cultivate pe lună!

Astăzi, mă îndrept către bancomat. E-hei!, totuși ce cale lungă este de la economiile bunicii strâns legate cu trei noduri într-o batistă și până la, banalul de acum, card de plastic! Mi-aduc și acum aminte de carnetul CEC, - ce frumos se numea "Casa de Economii și Consemnațiuni - Libret de Economii" -, pe care îl aveam în vremea adolescenței și prin intermediul căruia puneam deoparte fiecare bănuț pe care-l primeam, cum scriam la depunere suma în căsuța ei, iar alături, scriam și suma în litere, soldul total fiind trecut de către casierița băncii cu cerneală roșie! Fiindcă, da, pe atunci scriam cu toc și cerneală, orice bancă sau oficiu poștal, era dotată cu o masă pe care se aflau călimări mari, grele, din sticlă verzuie, transparentă, alături de care se puteau găsi tocuri dotate cu penițe pentru scris!

Pe-atunci, aveam obiceiul să scriem și scrisori sau vederi rudelor și prietenilor, obicei care în era e-mail-ului sau a wattsup-ului, din păcate, s-a pierdut... Dar, Doamne!, ce bucurie încercam atunci când în căsuța poștală, alături de ziare și reviste, găseam și câte-o scrisoare! 

Scriam și primeam scrisori, mai ales în sezonul rece, când afară se întuneca mai repede, iar gerul începea să ne muște prin mănuși alungându-ne de pe derdelușuri în case, unde, lângă telefonul cu disc mai găseam câte-o scrisoare de la vreun bunic sau vreo mătușă, scrisă frumos, citeț și îngrijit, destinatar cutare, expeditor X.

Citindu-le, în fața ochilor mi se derulau crâmpeie din viața rudelor sau cunoscuților, întâmplări vesele sau triste, fapte obișnuite sau ieșite din comun, cum curge viața odată cu timpul care trece prin noi. Însă, eu eram de fiecare dată fascinat de scrisul celor mai în vârstă: cuvintele erau scrise de mână, cursiv, întărit, apăsat... mie-mi păreau a fi vii, ca niște fluturi gata-gata să se desprindă de pe hârtie și să-și ia zborul, cuvintele pluteau luminoase în aer, iar buclele lor întortocheate îmi făceau semne, îmi zâmbeau făcându-mi cu ochiul: sperăm că sunteți cu toții bine sănătoși, noi vă așteptăm să veniți la noi de Crăciun, vor mai veni și... porcu' de anu' aista îi mare, nu mai mănâncă, doar își tânjește ignatul... noi vă ducem dorul, suntem sănătoși ceea ce vă dorim și vouă... cu drag, ai voștri bunici... Cuvintele au rămas suspendate în aer, cerneala lor fiind, din loc în loc, pătată de rouă...

Ciudat, să mă gândesc la Crăciun în mijlocul verii. Bancnota a fost scuipată cu indiferență de bancomat, o culeg cu vârful degetelor, îmi recuperez cardul și ies din bancă fără să schimb nicio vorbă cu nimeni; nu mai este personal de front office, totul este automatizat acum, supravegheat de ochiul inert al camerei de luat vederi. Nu mai există nicio masă, nu găsești nicio călimară cu cerneală, niciun toc cu peniță, doar un gust amar și regrete... Este cald. Foarte cald.

Еще ...

Un munte înălțat către cer...

Prima dată l-am văzut din depărtare preț de o clipită, din autocarul plin cu turiști ce gonea pe autostradă, iar inima începu a mi se zbate cu putere... întrucât ajunsesem foarte aproape de a-mi împlini un vis din tinerețe...

Ne-am coborât în stația finală, acolo unde valul de turiști s-a risipit într-un flux dezordonat, bucuroși că și noi facem parte din el, destinația fiind, desigur, aceeași. Mă uitam cu coada ochiului la câte un pelerin și încercam să-i citesc dacă în priviri îi strălucește aceeași dorință, și da, am putut întrevedea aceeași scânteie care ne înroura discret în colțul ochilor la fiecare dintre noi...

Am început, cu voioșie în tălpi, să străbatem drumul către destinația mult dorită, când, deodată, drumul cotește dând într-un bulevard larg la capătul căruia, în lumina limpede a dimineții, se întrevedea misterios muntele ridicat de om către cer...

Nu ne-am dat seama de prima dată, că distanța până la el era atât de mare, așa că am fost nevoiți a lua un alt autocar, mai mic, în care ne-am înghesuit cu alți pelerini, care copleșiți ca și noi de emoția întâlnirii, au decis să nu străbată pe jos întreaga distanță: drumul șerpuia dinspre țărmul continental până hăt!, departe, către insula pe care se înălța semeț muntele și care era înconjurată mai din toate părțile de apele blânde și înșelătoare ale oceanului...

Am ajuns. Cam două-trei minute ne-a luat până la poalele muntelui și după ce ne-am coborât din autocar, am luat la pas podul care duce drept către meterezele muntelui, căscând ochii în dreapta și-n stânga la mulțimea de turiști - pelerini ca și noi - care făceau poze sau filmau peisajul ireal care ni se înfățișa, acum, în fața ochilor noștri în toată măreția lui: un munte de piatră ridicat de mâna omului către cer, în vârful căruia se află, parcă plutind dedesubtul norilor, o mănăstire cu ziduri și turle înnegrite de trecerea timpului...

Am intrat în cetate cu pas hotărât să depășim mulțimea, până la abația laolaltă cu toate dependințele ei rostuite din piatră de bazalt în 500 de ani de către călugării benedictini, urcând un labirint de străduțe și scări, muuulte scări!, sute, poate că mii de trepte care ne-au purtat tot mai aproape de biserica abației și turnul ascuțit al acesteia, în vârful căruia strălucește triumfător statuia aurită a Arhanghelului Mihail...

Am pășit cu emoție în glas și-n priviri, în biserica înaltă în stil gotic flamboyant și romanesc, admirându-i stilul oarecum auster, coloanele și arcadele înalte, lumina filtrată de vitralii care prinde viață pe podeaua de piatră și ecoul stârnit de pașii sutelor de pelerini care se înghesuiau către altarul aflat sub absida principală...

După ce ne-am rugat și noi preț de o clipă, am părăsit umbra răcoroasă a bisericii și am ieșit la lumină pe terasa din fața bisericii, minunându-ne de senzația pe care o încercam, parcă levitând între țărmul oceanului și albastrul infinit al cerului, puteam străpunge cu privirea linia subțire dintre ocean și cer, dar și urmele lăsate pe țărm de valurile mareice ale oceanului, văzând doar cu ochii minții abația înconjurată de ape, întrucât la acel moment al dimineții mareea era joasă, dezvelind plaja țărmului pe care pelerinii, cu curaj, o încercau dând roată insulei...

Am simțit cum la picioarele noastre se întinde cu nonșalanță țărmul cu smârcurile și ochiurile lui de apă, am văzut pescărușii patrulând întinderea de nisip sau zburând pe o aripă de vânt și-am auzit briza oceanului cum ne susura în urechi cânturi vechi, ecoul unor imnuri înălțate de demult de călugării sau pelerinii care s-au perindat pe aceste locuri...

Apoi am reluat circuitul turistic, străbătând labirintul de coridoare ce sfredelește mușuroiul muntelui, vizitând pe rând, refectoriul, scriptoriumul, criptele romanice cu coloanele cele groase pe care se sprijină biserica și toate dependințele ei, stăruind mai mult asupra refectoriului, întrucât coloanele lui delicate și zvelte, ni s-au părut ca o dantelărie din piatră iscusit dăruită cerului și abisului asupra cărora se află precum o punte... loc predestinat meditației și rugăciunilor, iar noi, într-adins am slăbit cadența pașilor noștri potrivindu-i cu ecourile din vechime... ne aflăm, suspendați, în timp, între cer și pământ...

Cu ochii mijiți în lumina prea plină a soarelui, sunt incapabil să mă mai mișc, doborât de efectul pe care îl au zidurile negre - într-o măsură mai mică sau mai mare - asupra fiecăruia dintre noi... întinderile țărmului zdrențuit de ocean, întinderea cerului ce îmbrățișează întreaga insulă, transformând tot locul într-un vis care trebuie durat până la capăt...

Respir... și simt că trăiesc cu bătăile inimii pulsându-mi în timpane, văzându-mi umbra alungită peste cea a miilor de pelerini care mi-au precedat pașii, întind mâna, și precum orbii, încep să simt răcoarea zidurilor reci cu vârful degetelor, înaintând încet, pas cu pas, către marginea abisală a meterezelor crenelate străpunse din loc în loc de gratii groase și ruginite în sarea oceanului...

Ascult cu atenție vocea lor, fiindcă toate câte aparțin acestui loc aflat în umbra Domnului, îmi grăiesc despre trudă, despre speranță, despre visuri, despre trăiri, despre împlinire... obligat fiind să mă întreb în sinea mea: cum poate exista atât de multă frumusețe concentrată într-un singur petec de pământ, pe această stâncă searbădă de bazalt, să se înalțe către cer un munte care îmi pare, etern, că nu-și mai desăvârșește pasul făcut dinspre pământ și ocean, către întinsul nemărginit al cerului...

Închid ochii, rănit și strivit sub atâta frumusețe ireală și preț de o clipă încetez a mai respira, încercând să rețin cât mai multe din caleidoscopul acesta de culori în care m-am lăsat învăluit cu totul, căruia m-am abandonat total atât cu mintea, cu sufletul, dar și cu inima și trupul... plutesc... ușor ca o pană purtată de vânt... mă înalț deasupra turnului, rotindu-mă încet laolaltă cu șoimii în jurul statuii aurite... și mi se pare că visez într-un alt vis...

Dar... lumina devine tot mai puternică și grea, zgomotele mulțimii revin subit, izbindu-mă direct în piept și rupând firul subțire și invizibil de care sufletul meu înălțat se afla agățat de trup... respir, cu durere sub coaste și fruntea încununată cu sudoarea împotrivirii mele la zgomotele firești ale lumii... sunt frânt... și cu pași șovăielnici, cobor muntele urmând aceleași sute de trepte, îmbrâncit de umbrele celorlalți pelerini, pe care îi găsesc cu stupoare la fel de tăcuți ca și mine... ni se aud doar pașii... pașii și briza... și câte un țipăt răgușit și rătăcit de pescăruș... cobor...

Pe țărmul ud din jurul insulei, zgomotele parcă devin și mai ascuțite, și mai acute, și cu timpanele aproape înfundate, îmi las la rândul meu umbra și urmele pe nisipul reavăn... sunt încă aici, de data aceasta încercând să gust din umbra muntelui, fiind răpus de atât de multă lumină... Forfota lumii, neîntreruptă vreo clipă, se dezlănțuie asupra mea cu sălbăticie, inutil însă, întrucât armura mea este de nepătruns, acum o port cu mine, rostind simplu vraja care mi-a creat-o: Mont Saint Michel...

Еще ...

ILUZIA LIBERTĂȚII...

M-am așezat la birou într-un târziu,
Pe foile albe, vreo două gânduri să-ți scriu,
Și-am început cu-o vorbă, care te salută:
Nu există pe pământ libertate absolută!

Și chiar nu vreau să-ți susur în ureche,
Otrava cuvintelor care nu au pereche,
Dar vreau ca taina lor odată deslușită,
S-ajungă și la tine în forma-i potrivită...

Curând vei ajunge la același crud adevăr,
Nu există cotor, doar o coajă verde de măr:
Pășind curajos pe lângă umbra jumătății,
Te vei îmbăta din nou cu iluzia libertății...

Căci mărul acela, vreodată de s-ar coace,
Îți va pune sufletul pe jar și inima pe ace,
Roșu, zemos și dulce precum însăși iubirea,
Iluzia libertății este de fapt amară ca fierea...

Еще ...

SĂ FII...

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

Еще ...

Стихи из этой категории

Ruleta rusească

Toată această viață, nu este decât un pariu cu îngerul morții,

Un joc copilăresc ale cărui reguli rămân de-a pururi neschimbate.

Din idila noastră de amor cu Fortuna, cinica zeiță a sorții,

Rămânem cu suflete întinate și cu sărmanele inimi sfâșiate.

 

Am avut o inimă neprihănită, ca un arhanghel din cerul de azur,

Dar și Lucifer a fost cândva înger, și încă unul nespus de luminos.

Inima mea a fost cuprinsă de întuneric, și-a pierdut nimbul ei pur,

Și a căpătat aripi negre și chip de demon tăcut și  nespus de frumos.

 

De propriul neant lăuntric am vrut singur să mă mântuiesc,

Din Steaua Dimineții ajunsesem un luceafăr ce răsarea doar seara,

Ca leac pentru maladia spirituală am ales amorului pământesc,

Și atunci îngerul morții a început să își mângâie duios vioara.

 

Iubirea este un joc de-a ruleta rusească, victoria este să ieși cu viață,

O fată am iubit, ea saraca nu a avut nici o vină,

Am iubit zadarnic, peste dragoste s-a așternut o tristă ceață,

În revolver am pus un glonț și în inimă s-a stins o lumină.

 

Am tras, am scăpat și îngerul morții s-a posomorât.

Încă o fată am mai iubit, apoi am suferit, și revolverul cu încă un glonț l-am încărcat,

Am tras, am scăpat, îngerul morții mă privea urât,

Chinul meu în căutarea dragostei adevărate însă nu s-a terminat.

 

Am mai iubit încă două fete și apoi poate și pe o a treia am iubit-o...poate

Cert este că în revorver am pus încă trei gloanțe, am tras...și din nou am scăpat,

Acum iubesc din nou, un singur loc liber a rămas în butoiașul armei întunecate,

Îngerul morții cântă frenetic la vioară, o să cunosc iubirea sau o să trag?

 

Еще ...

Tu...

În valuri aș pluti și nu m-aș îneca,

Știind că tu-mi ești soarta care mă va salva,

De tot ce simt acum și de un viitor

Care ar putea fi ca trecutul...gol.

Deși era gol, sentimentele-mi erau pline,

Gândurile, și ele, erau doar despre tine.

Despre ochii tăi în care m-aș pierde,

Aș spune-o tuturor dar, nimeni nu m-ar crede

Buzele să ți le explorez, asta-i tot ce vreau,

Nu mă băgai în seamă, dar ele nu dispar.

Vorbesc de sentimente, trăiri și emoții

Pe care le-am cam lăsat în voia sorții.

S-au dezvoltat în timp din ce în ce mai mult

Iar acum nu pot sa le mai alung.

Si poate ca nici nu vreau...

Aceste dorinte nu mai apareau.

Dar tu exiști, așa că sunt și ele,

Vreau să îți spun: "TE IUBESC!" dar fără perdele.

Еще ...

Cioburi de vise

Visez cu ochii deschiși ades 
Că trăiesc într-o altă lume... 
Una în care iubirea nu mai are hotare, 
Si... unde pentru ură nu mai există nume.



Visez că fericită dansez 
În câmpul de păpădii, cu tălpile goale 
Si cânt cu păsările-mpreună-armonii 
Pentru soare.

Si... mai visez că trăiesc 
Cea mai frumoasă poveste de dragoste:
Unde trădare nu e, și nici supărare.
Unde tu îmi promiți și te ții de cuvânt.

Si-apoi, deschid alene ochii 
Trezită de-ale soarelui raze, 
Si tristă observ cum cad la pământ cioburi de vise... 
Sunt visele mele prăfuite de timp 
Si sparte în zeci de bucăți ascuțite.

Еще ...

Steaua pierduta

M-am stins și nu mai am vreo așteptare,

Și parcă tu acum străluci mai tare..

Mă învârteam in jurul stelei tale și încercăm s-o-ating..

Târziu e-acum,atâta timp trecut-a...

In inima-mi tristețile doar ning,

Acum,când steaua ta parca rasare 

Mai vie,mai frumoasa,uimitoare...

Еще ...

,,Ne cunoaștem din vedere" în suedeză

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

 

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

 

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

 

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

 

Vi känner varandra av synen

hur många flyktiga ögonblick

aldrig i deras väg

de slutade inte

säker och snabb promenad

 

Vi känner varandra av synen

bara ögonen i tysthet

sa de så många gånger

allt de ville ha

när de mötte sitt ljus...

 

Inte ens av en slump

Jag sa inte ett ord

På så många möten,

detta stirrande spel

det roade oss båda.

 

Vi känner varandra av synen

men det är alltid ett nöje

minnet att behålla

och granska

ögonen du har känt i en livstid

träffas på morgonen

och när det snöar och när det regnar

i bil 179.

Vi känner varandra av synen...

Och så!

 

Vi känner varandra av synen

hur många flyktiga ögonblick

vi stannade aldrig på vägen

säker och snabb promenad

 

Vi känner varandra av synen

bara ögonen i tysthet

sa de så många gånger

allt de ville ha

när de mötte sitt ljus...

 

Inte ens av en slump

Jag sa inte ett ord

På så många möten,

detta stirrande spel

det roade oss båda.

 

Vi känner varandra av synen

men det är alltid ett nöje

minnet att behålla

och granska

ögonen du har känt i en livstid

träffas på morgonen

och när det snöar och när det regnar

i bil 179.

Vi känner varandra av synen...

Och så!

Еще ...

CÂNTEC DE LEAGĂN

    Cântec de leagăn în şoapte cântat 
    Lângă fruntea înaltă a celui bogat 
    Alungă tristeţe, alungă durere 
    Unde visul ajunge reală avere; 
    Deşartă-i e ziua în cantecu-i mut 
    Idilică noapte în somn aşternut 
    Afară-i e clipă din zbor absolut... 
    
    Adună cununa-n lumină şi gând 
    Lângă soarele-apus de zi tremurând 
    Eşti zână ce-adastă din culorile vii 
    Ce răul zideşte-n petalele mii 
    Şi-aruncă-n spre cer înruditele flori 
    Ascultă liedul celor şapte culori 
    Nevrând să închine cupele pline 
    De cuvintele grave-nţelepte, divine 
    Răpită de somnul cel dulce din zori 
    Asemenea stelei spre lună cobori... 
    
    Şi pasului tău de-şi pierde ecou 
    Îi toarnă-ntr-o formă de vechi şi de nou 
    Sprinţara dorinţă de zbor spre înalt 
    Închisă în stâncă, durată-n bazalt 
    Laică vorbă ţesută în fir 
    Veşnic-aproape de sacru şi mir 
    Îngână în suflet rugă fierbinte 
    Unică-n viaţă spre-aduceri-aminte… 
    
    Bogate-s câmpiile, verzi îmi sunt codrii 
    Armură-i luceafăr ce se-ngână cu norii 
    Lanul în aur topit, copt, rodeşte
    Aşteaptă lumina şi-n belşug încolţeşte 
    Nevolnică umbră în soare şopteşte.

Еще ...

Поддержите Poezii Online

Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.

Спасибо, что помогаете поэзии жить дальше. 🤍