(!) Iubire si Fericire aka Dilema existentiala IF

Eu când dorm

Dorm pe bătătură

Când respir

Respir pe gură 

Când miros

Miros a băutură

Cand alerg

Alerg pe zgură

Cand vorbesc

Vorbesc de dictatură

Pe peretele meu

Eu sunt președintele zmeu.

Astăzi, am înțeles cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire, așa după cum le-au descoperit unii cercetători la microscop: cele de tristețe arată ca niște așchii de sticlă cu margini neregulate, ascuțite și tăioase; cele de fericire arată ca niște flori cu margini catifelate, ca niște frunze moi, ca niște fulgi de zăpadă pe cale să se topească...

Ai crescut mare. Uneori ușor, alteori greu, uneori grăbindu-te, alteori prea lent... Mă uit la tine și în toată această exaltare, văd o fetiță mică, blondă, îmbrăcată toată-n roz, stând în pragul ușii cu o gentuță aruncată pe umăr:

-Unde te duci Alexandra?
-Mă duc, tai, tai!, ziceai tu, făcând cu mânuța un semn de depărtare...

Aveai trei ani pe atunci, acum ai douăzeci. Unde au trecut anii, când au trecut așa de repede? Acum ești mare. Năvalnică. Gata să iei lumea și viața în piept deopotrivă, să miști munții din loc, să construiești, să dovedești.

Pentru mine, pentru noi, nu trebuie să dovedești nimic. Doar să mai stai cu noi o zi, o oră. Să-ţi mai aud râsetele sau tăcerile. Să ne certăm, să ne contrazicem, să bârfim, să povestim. Să fim.

Acum toată casa e-n haos. Cărți, haine, lenjerii, geamantane și planuri... Planuri de viață: facultate, cămin, prieteni și distracție la maxim! Toate-acestea la o mare distanță de casă. Sigur, o să ne revedem de sărbători. Sigur o să ne-auzim zilnic la telefon, o să ne povestești de toate: cum e la cursuri, cum sunt profesorii, cum sunt colegii, cum te descurci, cât este de greu la examene...

Apoi ai plecat... O ultimă privire, un ultim zâmbet forțat, o ultimă îmbrățișare, deși ne-am luat rămas bun de-cu-sară înainte... Un ultim gând, o ultimă recomandare: să aveți grijă la drum, să ne trimiteți măcar un mesaj că ați ajuns cu bine, oricât este de târziu... Noi nu dormim... stăm cu grijă: tu ești puiul nostru...

Acum știu cum arată lacrimile de tristețe versus cele de fericire. Eu nu plâng. Mă țin tare. Dar nu pot să vorbesc, vorbele mi-se-neacă în gât. 

Însă tu ai ochii în lacrimi: copilul nostru a crescut mare și a plecat la facultate... lăsându-ne în urmă mai îmbătrâniți cu o zi, cu ochii umeziți de lacrimi tăioase și catifelate deopotrivă... dorindu-ne să putem da timpul înapoi... măcar cu o zi.

Îmi sunt zilele anodine
Când cu mine tu nu ești
Aștept  strigătul  de la tine
Să-nțeleg că mă iubești
Și aștept să aud chemarea
De pe țărmul liniștii
Să îmi  ridici disperarea
Și tristețea  inimii.

Am obosit sa tot mai sper,

Sa cred ca se mai pote,

Am obosit sa lupt mereu,

Ce stiu ca nu se poate,

Am alergat atata timp,

Spre lucruri, fara de valoare,

Si am uitat sa mai traiesc,

Si am uitat ce e iubirea,

Si asta doare!!

doare tare tare,

Am obosit sa sper mereu 

Sa cred ca totu-i bine,

Cand stiu ca tot-ul e miciuna

Ma mint tocmai pe mine,

Am obosit sa cred mereu,

Ca totul mrge bine,

Ma lupt ma zbat sa fac ceva ,

Dar totul e-n zadar,

Dar vine ziua cand pun stop,

Si nu mai fac nimic,

M-am saturat sa tot mai sper,

Sa cret in lucruri de nimic.

Compozitor sambata 

Cosmin Greurus 26.04.2025 

                                    Ora

                                  19:06

    Compusa in Regatul Unit Al Mari Britatie

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Sunt mai deștept decât îți poți închipui

Dar mult mai prost decât îți poți imagina

Dezechilibrul nu îl poți învinui

Am echilibrul rătăcit în palma ta

Atins de patimă nici patul n-are somn

Primind otravă-n diminețile străine

Tot caut zilele-n prezent până adorm

Trăind incert mă risipesc în amintire

Atârnă greu lacrima scursă din creion

Silid cuvintele să piară pe hârtie

Cântarul tremură lipsit de etalon

Nu știe dorul să-l măsoare-n poezie

Căzând din propria-mi balanță mă transform

Strivit de umbletul tăcerii plec din mine

Plutesc absent rostogolindu-mă diform

Cerșind uitării să mă scuture de tine

Cum ar fi marea fără valuri pe ponton

Oglindă soarelui în zilele senine

Cum ar fi dragostea pe rafturi la raion

Să poți alege cântărind ce e mai bine

N-ai echilibru când iubești abandonat

Cărând o stâncă agățată-n amintire

Te-apasă-n jos exagerând dezordonat

Umplându-ți talerul te paște nebunie

Umbre vii ale codrilor senini

Trilul florilor răsunătoare din priviri

Pământul ce mustește a viața 

Curge lin și îmbietor 

Liniștea ce o parcurg 

Printre verdele senin 

Un bondar ce caută 

Nectarul și parfumul vieții sale,

În el se întrezărește 

Frumusețea și liniștea naturii.