Între noi...

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

Cu părul despletit,

Şi gene rimelate,

Împarţi la nesfârşit,

Ocheade înduioşate.

Prin mâna diafană,

Cu degetul subţire,

Mişcarea ta profană,

Mă atrage în iubire.

Cu-n mers de balerină,

Din coapse graţiat,

Pândeşti ca o felină,

Amorul necurat.

Bezele arunci în aer,

Suflându-le din palmă,

Cu dragostea mă-ncaier,

Căci vrea să mă adoarmă.

Rebelă şi şireată,

Târcoale-mi dai în loc,

Iar inima-ţi aşteaptă,

Să te iubesc cu foc.

O ultimă săgeată,

În inimă-mi înfingi,

Prin luptă necurată,

Ai reuşit să învingi.

Ca fiara îmblânzită,

Din palmă îţi mănânc,

Şi te dezmierd iubită,

Şi lângă tine plâng.

Tot timpul stă în loc și doare,

Azi parcă-s singur pe pământ,

Și tot ce-a fost în mine sfânt,

Se șterge încet, fără chemare.

Mă-ntorc în mine ca într-o ruină,

În care vântul spulberă ce a rămas:

Un nume stins, un nefăcut popas,

Și-un suflet ce mereu suspină.

Iar liniștea mă strigă de departe,

Cu glasul ei ce sună a sfârșit,

Și tot vacarmul brusc s-a risipit,

Într-un pustiu hrănit de moarte.

Se lasă tainic seara, ca o vină,

Cu umbre tremurând sub pleoape,

Și parcă sunt înconjurat de ape,

Ce curg spre-o insulă străină.

Mă surpă gânduri fără nume,

Ca niște ziduri roase de uitări,

Și cad încet în vechi întunecări,

Luminile ce mă legau de lume.

Nici viața nu mai știe să mă țină,

Se stinge-n mine ca un foc târziu,

Și ard mocnit, și nu mai știu,

De sunt cenușă sau lumină...

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un cuțit înfipt în splină,

Şi nu doar rana mă durea,

Ci faptul c-am avut și eu o vină.

O vină, dacă ar fi însemna,

Iubirea mea profundă și senină,

Și lasă-mă să-ți spun ceva,

Eu te-aș iubi de mi-ai purta aceeași vină.

Ai fost precisă draga mea,

La fel ca un călău din evul mediu,

Și nu tăișul bardei mă durea,

Ci vina mea aflată sub asediu.

Și vreau să-ți spun că acea vină,

E oarba dragoste, un ritual tabu,

Iar orb fiind, eu am văzut lumină,

Şi te-aș iubi dacă-ai orbi și tu…

Eu nu mi-am tras încă săgeata,

Și n-am nici bardă, nici cuțit,

Purced la braț acum cu soarta,

Şi-s vinovat… că te-am iubit!

Pe pragul vechi, bătut de vreme,

Pașii noștri se întorc târziu,

Ca un roi de amintiri ce geme,

Într-un stup uitat, pustiu.

În cămara plină de lumină,

Stau borcane cu miros de dor,

La icoana veche se închină,

Maica sfântă, chip strălucitor.

Mama, casa, e-o fântână,

Unde setea fiilor se-adună;

Și se roagă cea bătrână,

Să bea apa împreună...

Și-au venit cu toții azi,

Niște șoimi cu zborul frânt,

Dar în casa dintre brazi,

Era doar pustiu și vânt.

Tot i-a așteptat măicuța,

Însă zborul le-a fost greu,

Goală azi le e căsuța,

Și iertare-și cer mereu.

Când te uiți la mine 

Și simți, și realizezi 

Cât de frumos eram 

Noi doi, ca în povești.

Și câtă dragoste purtam 

Pe azi, pe mâine 

Lumea se întreba mereu

Oare cum de merg și unde? 

Unde ne ducea acest timp

Nici noi n-am aflat,

Ne luptam mereu în doi 

Cu doar un singur sfat.

Sfatul primit de inimile noastre 

Ce și acum bat una peste toate

Peste poate este greu, știu...

Dar mai știu că acum dacă tu de mână mă ții 

O să ajungem să rupem din nou norii.

Acești nori ce ne-au ținut prea mult departe,

Acum îi spulberăm in vis 

Și poate... poate cu timpul 

Noi o să realizăm 

Că unul fără altul 

Deloc nu funcționăm...

Tu știi că ești în sufletul meu

Chiar dacă 🐝 nu îți scriu mereu

Și chiar în acest moment…

Mi-am închis ochii și ți-am lăsat în treacăt un pupic obraznic în păr

Care face 🐝 cum face și fără 🐝 scăpare,

Ajunge pe buzele tale.

Sau hai să facem altceva mai bine,

Uită-te 🐝 acum pe fereastră anume,

Și dacă nu plouă…

Înseamnă 🐝 că ești cea mai iubită din lume.

Privește atent la ce forme au norii,

Dacă ninge, 🐝 dacă cerul a fost așa mereu,

Stai fără grijă, 🐝 nu am complotat cu vântul să te atingă,

Și să-ți fure un pupic pe care🐝 să îl port apoi 🐝 toată ziua în părul meu.

(ba da 😈)

Apropo, dacă pe parcursul poeziei

Ai văzut în loc  de lămâi, albine

Înseamnă clar că și ție

îți este dor de mine 😈

Lună, nu mă-ntrista cu lacrimi amare,

Nu-mi spulbera speranțele-n viață,

Nu-mi alunga cântecul de chemare

Ci păstrează-mi zorii pentru dimineață.

Dăruiește-mi tăcerea unei nopți de mister.

Luminează-mi calea cea lungă și grea,

Invită stelele să transforme timpul auster

Și să nu-mi mai măsoare tulburarea.

În tăcere aud vântul cum bate

Și privesc drumul apei sălbatic,

Și-aud zgomote surde, departe

Create de-ntreg alaiul empatic.

Apleacă asupra-mi palida sclipire

Ca blândă și calmă natura să devină,

Și din contopire, sufletul să mă inspire

Ca noile speranțe în gându-mi să revină.

Visele stinse plecă-n zbor din realitate

Caută nopțile șoptind cuvinte vii

Umblă rănite ascunzând sinceritate

Lăsând tristețea înecându-se-n beții

Orele curg înșiruind secunde moarte

Ceasul zorește numărând zile pustii

Verile pleacă strămutându-se departe

Hâdă  tristețea scuturând zăpezi târzii

Soarele fuge aruncând lumini uscate

Orbește zările privirilor zglobii

Întunecând tote culorile pictate

Transformă purpura tristeții în stihii

Frunzele cad dezvăluind patimi speriate

Se-așează lespede vopsite ruginii

Astupă florile strivite și-ngropate

Plânge tristețea cu petale argintii

Palmele ard incendiind lacrimi semnate

Mângâie cerul amintirilor vâslind

Despică norii vălurind tăceri private

Întinde negura tristeții răscolid

Urmele dor mărturisind cărări voalate

Rănește zborul sub copite umilind

Strivite aripi ofilindu-se tăiate

Plutește liberă tristețea rătăcind

Inimioară îmi zice 

Și-s plină de sânge

Sunt rană ,flacără și foc 

Sunt toate acestea la un loc.

Iubesc ,sștept,mă zbat ,mă înfurii

Doresc ,te chem și te blestem,

Sunt caldă ,plină și bogată 

Îndrăgostită-s de o-fată

Cu suflet de vrăjitoare.

Nici nu știe c-o iubesc

Nici nu știe că-am murit

Ca un soare în asfințit

Blestemând pe-un vechi altar 

C-am iubit-o în zadar.

Desculț pe plajă îmi aleargă visul

Etern pribeag, bătrân și fără zile

Cu pașii grei ce răscoleau nisipul

Lovit de valuri albe de dor și iubire

Dar unde-mi fugi? Unde te duci?

Pe ce cărări vrei să pășești ast' noapte?

Ce speri, ce vrei, ce lacrimi dulci

Brăzdează adanc în buzele sărate?

Eu sunt aici de-un veac și înc-o noapte

De-o zi și-o viață tot îți caut chipul

În falduri albe de valuri înspumate

Ce-n voal de nuntă ascundeau nisipul

Chemarea mea plutește peste ape

Din ceas în ceas spre ceruri se avântă

Și cere ca din gând să se adape

O inimă ce-n neguri veșnice s-afundă

Desculț pe plajă îmi aleargă visul

Eternul june plin de zile bune

Cu albe degete în pumn strânge nisipul

Ce-i azi, ce-i ieri, cine-mi poate spune?

Măriucăi - Nenumita visului și a existenței mele