Încercări
N-a mai zburat înspre tine gândul,
Ci a căzut frânt pe o piatră,
Împrăștiind cuvintele în vântul,
Ce le-a șuierat spre-o făptură ciudată.
Apoi un fulg ce rătăcea în eter,
L-am prins și sărutat înspre tine,
Dar am pus prea multă iubire în el,
Şi-a căzut zgomotos între destine.
Am mângâiat o tânără rază de Lună,
Să-mi ducă mângâierea la tine-n fereastră,
Dar s-a pierdut în a bolții cunună,
Zămislind dureros încă o noapte albastră.
Am rupt apoi din suflet o bucată de dor,
Și-am rugat-o pe moarte când va fi să mă ia,
Să mă poarte pe-o clipă la tine-n pridvor,
Să ți-o las la fereastră și să dispar într-o stea.
Poems in the same category
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Amploarea așteptării
Ce-a fost ieri, e o istorie,
Ce-ar fi mâine, e un mister,
Ce este astăzi, e o victorie,
Un cadou cât mai lejer.
Istoria, n-are sens mereu,
Misterul, e o simplă ghicitoare,
Victoria, obținută atât de greu,
Este lecția de sărbătoare.
Sensul ne-nțeles așteaptă
În răspunsul de la ghicitoare,
Fiind greu de găsit vreo dată
Traind viața în amploare.
Așteptarea-i imposibil de finit
Iubind răspunsul aferent
Fiind total nedefinit
Cu amploarea-i din prezent.
Onoarea cea mai mare
E zâmbetul ce-l mai dețin,
E tot ce pot numi valoare
Pentru pierderea-n destin...
Parada roșie
Cât mi-am dorit să respirăm același ton
Pe ritmuri de Cabernet Sauvignon
Și amintiri în doi să depănăm
Din vremea când fericirea îmi era... Merlot.
Cât mi-aș dori un strop de Pinot Noir
Pe buze din nou să îl mai simt
Să nu îmi fie atâta suferință în zadar
Când doar în brațe-aș vrea să te cuprind.
Cât mi-as dori ca poezia mea de dor
S-o scriu... și să-mi adie parfumul de Bordeaux
Tot ce-am trăit urât printr-o minune să se șteargă
Cândva la un pahar de vin... cu o Fetească Neagră.
Cât mi-aș dori să m-auzi când te chem
La un vin împreună... să gustăm un Malbec
Să-mi bucuri sufletul de dor îmbibat
C-o-mbrățișare în acorduri de Cabernet Franc.
Cât mi-as dori să fi păstrat, o sticlă de Barbera
S-o strâng la piept din când în când
Să îmi aline dorul de noi și vrerea
C-ai să te-ntorci cândva ...în timp...
Mi-aș fi dorit să nu te am doar în cuvinte
Și să-mi fii tu și vinul, versul cel mai plin
Mi-aș fi dorit lângă al tău braț fierbinte
Să pot șopti ce-n vers n-aș ști să pun...
Дождь
Стою один в осеннем парке,
Забыт тобою я давно!
Дождь укрывает каменные арки,
А все вокруг лишь чёрно белое кино...
Все мысли я давно оставил в прошлом,
Все что роднило нас с тобой.
и с каждым вздохом все сильнее тошно,
Ну почему я без тебя такой пустой?
Твои глаза забыть я не сумею,
Они очаг, что сердце грели мне.
и я боюсь что так и не успею,
Признаться что скучаю по тебе.
Мурашки холода покрыли кожу,
Дождь все сильнее бьет лицо.
Но дома ждёт пустое ложе
и на подушке равнодушное кольцо.
Am iubit doar o dată
Am iubit doar o dată
Și am urât de mii de ori,
Într-o noapte înverșunată
Ți-am dăruit aceste flori.
Atingerea ta cea lină
Mi-a făcut mintea să zboare
Și cu tot cu ea,
Inima parcă a prins picioare.
Ți-aș dărui luna de pe cer
La ce mult te iubes,
Și cu tot cu ea,
Raiul cel ceresc.
CÂND IUBIREA IUBEȘTE
Pictează-mi cuvinte din triluri de chemare
Culori îți scriu din dorințele mele
Amândoi să culegem doar vise reale.
Dăruiește-mi pădurea în ramă de tablou
Eu … anotimpul îl scriu cu tușuri din stilou
Când setea de frumos niciodată nu moare.
Să chemi și un nor, da, da… un pic să ne plouă
Soarele să modeleze un curcubeu
Din zilele noastre să ne scriem un eseu.
Iubirea în șoaptă-i picătură de rouă
Nuanțe din culorile vieții ne privesc
Când tu scrii ,,iubesc,, eu, iubirea ți-o citesc.
Privirea mea
De-ai putea să vezi prin ochii mei,
Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,
Cum te vedeam ca pe un zeu
Într-o lume plină de furtuna.
Erași lumină-ntr-un colț de cer,
Un vis nespus, un gând stingher,
Un foc aprins în noaptea grea,
O pace ce doar tu-mi puteai da.
Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?
Privirea mea te-a tot iubit.
A rămas tăcută, străpunsă de dor,
Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.
De-ai putea vedea ce-am ascuns,
În fiecare lacrimă ce s-a strâns,
Poate-ai înțelege ce-ai lăsat
În ochii mei, când ai plecat.
Amploarea așteptării
Ce-a fost ieri, e o istorie,
Ce-ar fi mâine, e un mister,
Ce este astăzi, e o victorie,
Un cadou cât mai lejer.
Istoria, n-are sens mereu,
Misterul, e o simplă ghicitoare,
Victoria, obținută atât de greu,
Este lecția de sărbătoare.
Sensul ne-nțeles așteaptă
În răspunsul de la ghicitoare,
Fiind greu de găsit vreo dată
Traind viața în amploare.
Așteptarea-i imposibil de finit
Iubind răspunsul aferent
Fiind total nedefinit
Cu amploarea-i din prezent.
Onoarea cea mai mare
E zâmbetul ce-l mai dețin,
E tot ce pot numi valoare
Pentru pierderea-n destin...
Parada roșie
Cât mi-am dorit să respirăm același ton
Pe ritmuri de Cabernet Sauvignon
Și amintiri în doi să depănăm
Din vremea când fericirea îmi era... Merlot.
Cât mi-aș dori un strop de Pinot Noir
Pe buze din nou să îl mai simt
Să nu îmi fie atâta suferință în zadar
Când doar în brațe-aș vrea să te cuprind.
Cât mi-as dori ca poezia mea de dor
S-o scriu... și să-mi adie parfumul de Bordeaux
Tot ce-am trăit urât printr-o minune să se șteargă
Cândva la un pahar de vin... cu o Fetească Neagră.
Cât mi-aș dori să m-auzi când te chem
La un vin împreună... să gustăm un Malbec
Să-mi bucuri sufletul de dor îmbibat
C-o-mbrățișare în acorduri de Cabernet Franc.
Cât mi-as dori să fi păstrat, o sticlă de Barbera
S-o strâng la piept din când în când
Să îmi aline dorul de noi și vrerea
C-ai să te-ntorci cândva ...în timp...
Mi-aș fi dorit să nu te am doar în cuvinte
Și să-mi fii tu și vinul, versul cel mai plin
Mi-aș fi dorit lângă al tău braț fierbinte
Să pot șopti ce-n vers n-aș ști să pun...
Дождь
Стою один в осеннем парке,
Забыт тобою я давно!
Дождь укрывает каменные арки,
А все вокруг лишь чёрно белое кино...
Все мысли я давно оставил в прошлом,
Все что роднило нас с тобой.
и с каждым вздохом все сильнее тошно,
Ну почему я без тебя такой пустой?
Твои глаза забыть я не сумею,
Они очаг, что сердце грели мне.
и я боюсь что так и не успею,
Признаться что скучаю по тебе.
Мурашки холода покрыли кожу,
Дождь все сильнее бьет лицо.
Но дома ждёт пустое ложе
и на подушке равнодушное кольцо.
Am iubit doar o dată
Am iubit doar o dată
Și am urât de mii de ori,
Într-o noapte înverșunată
Ți-am dăruit aceste flori.
Atingerea ta cea lină
Mi-a făcut mintea să zboare
Și cu tot cu ea,
Inima parcă a prins picioare.
Ți-aș dărui luna de pe cer
La ce mult te iubes,
Și cu tot cu ea,
Raiul cel ceresc.
Other poems by the author
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Destin
E fadă orice amintire,
Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,
Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,
Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.
În lanţuri zace al meu suflet,
Şi-i biciuit de tragice năpaste,
Mi-e fuga un apocaliptic umblet,
Divina suliţă mă-npunge-n coaste.
Lumini îmi obosesc privirea,
Iar oboseala carnea-mi stoarce,
Durerea mi-e servită cu de-a sila,
Doar moartea…ea mă lasă în pace.
Îmi murmur doine suspinând,
Căci stramoşesc îmi este chinul,
Ai mei, cu toţii, rând pe rând,
În patimi şi-au trăit destinul.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
În văzduh se aude-un cânt
În văzduh se aude-un cânt,
Dar nu-i pasăre, nici vânt,
Parc-o harpă uriașă,
Plânge-o viață pătimașă.
Curge lin o doină veche,
Sunet straniu, nepereche,
Tot ce mișună se-ntreabă,
De ce zbor îngeri în grabă?
Imnuri plâng deodată-n cor,
O priceasnă despre dor,
Numai eu nu mă frământ,
Fiindcă știu de acest cânt,
Urcă-n sus la Dumnezeu,
Dezrobit sufletul meu.
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.
Am scris...
Am scris despre viață și moarte,
Cu slove din carne și sânge,
Cu lacrimi și clipe deșarte,
Cu plânsuri ce ochiul își plânge.
Am scris despre tine și îngeri,
Cu nesomn și clipe amare,
Despre mine și marile frângeri,
Despre gândul ce nu vrea să mai zboare.
Am scris despre oameni și lume,
Despre abstract și divin,
Cu versuri ce-aveau să rezume,
Unde plecăm și de unde venim.
Am scris despre scris și înscrisuri,
Despre cosmos și ce-a mai rămas,
Dar lumea cu ale ei compromisuri,
În proteste de stradă le-a ars.
Apoi s-au strâns să mă-nfrunte,
Insultându-mi întruna versetul,
Și mi-au scris cu jăratec pe frunte:
Iată poetul...!
Treptat, treptat...
Treptat, treptat prin viață trecem toți,
Cu un destin ce-i scris la fiecare-n cer,
Mai bravi, mai harnici, mai netoți,
Și fiecare pas de-al nostru e-un mister.
Privim spre cer, și cerul nu răspunde,
Ne poartă doar pe drumuri de uitare,
Și glasul nostru, stins, în noi pătrunde,
Ca un ecou ce-și caută scăpare.
Ne duce viața ca un vânt printre ruine,
Prin labirintul zilelor de fum,
Și întrebăm ades stihiile străine,
De ce-i noroi și spini pe-al nostru drum?
Ne-apasă întunecimi și mari înfrângeri,
Dar mai apoi, sfârșim râzând în cânt,
Iar râsul ne apropie de îngeri,
Și ca o adiere ni-i viața pe pământ.
Și tot ce suntem, trup și suflet,
Va fi în veșnicie ca un tainic vis,
O cruce va marca al nostru umblet,
Și-un nume ce în ceruri va fi scris.
Destin
E fadă orice amintire,
Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,
Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,
Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.
În lanţuri zace al meu suflet,
Şi-i biciuit de tragice năpaste,
Mi-e fuga un apocaliptic umblet,
Divina suliţă mă-npunge-n coaste.
Lumini îmi obosesc privirea,
Iar oboseala carnea-mi stoarce,
Durerea mi-e servită cu de-a sila,
Doar moartea…ea mă lasă în pace.
Îmi murmur doine suspinând,
Căci stramoşesc îmi este chinul,
Ai mei, cu toţii, rând pe rând,
În patimi şi-au trăit destinul.
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.