CUVÂNTUL TĂU...

Ți-ai luat cu tine umbra, atunci când ai plecat...
În mine am rămas doar eu - ecou fără de păcat...
Pe buze nu mi-ai mai lăsat, amar, sărutul,
Căci ți-am uitat, de mult, aroma, gustul...

Și te-am visat râzând spre mine fără vină,
Că-ți dăruiam întregul rod al meu de chin și de lumină,
Și încercam să-ți prind în palme mâna,
Dar tu-mi alunecai pe cer, șovăitor, ca luna...

Și-ntr-ale mele nopți - însinguratic anturaj,
Mi te-nscriam în suflet ca pe un veșted tatuaj...
Adăugând, pe rând, câte o literă sau floare,
Eu te-am pictat ca pe o umbră care încă doare...

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugăreau gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

    Nici-unde simţindu-te confortabil, 
    Ai pătruns în viaţa şi inima mea, 
    Zâmbitoare ca o rază de soare lavabil, 
    Suav şi pierdut, într-un colţ de stea. 
    
    Nici-decum voitor, la-nceputuri timide, 
    Rămas dezarmat şi fără cuvinte, 
    Stau şi cuget în umbra ploii acide, 
    Etern răvăşit, nefiind înainte. 
    
    Până mâine voi sta; iar mult mai apoi, 
    Pribeag de voi fi, rătăcit printre nori, 
    Fără suflet lipsit, fără drum înapoi, 
    Etern căutând vreun ecou de viori. 
    
    Netrecut, fără vreme, fără urme în colb, 
    Neclintit trubadur al tristeţilor tale, 
    Doar o clipă-am cerşit, gârbav şi orb, 
    Rătăcit în esenţa unor gânduri mentale.

    Mă uit pe geam, afară, 
    Şi vai, nu-i prima oară, 
    Să văd ploaia că-mi bate 
    Cu degete ciudate... 
    
    Şi văd o biată frunză, 
    Pe-a cerului peluză, 
    Cum stă iară să pice 
    Sub ale ploii bice... 
    
    Cum vântu-i de turbat 
    Cum urlă apucat... 
    Cu sufletul golit, 
    La geam stau zgribulit... 
    
    Unde eşti vară tu, 
    Cu zâmbet ingenuu? 
    Mă-ntreb căzut pe gânduri, 
    Unde-s acele lieduri…
    
    Dar vântul se destramă, 
    Pe cerul de aramă, 
    Iar toamna cea târzie, 
    Se naşte-n strop de vie…

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

    Ţipătul acelui cocor 
    A strivit un colţ de nor 
    Şi-a-nălţat din hău de mări 
    Către-a lunii vagi cărări 
    Ecou ascuţit ce trece 
    Peste-amurgul dens şi rece... 
    
    Îmi răsună drept în minte 
    Ca pe-o rană-n cer: fierbinte 
    Vestind ziua-n primii zori 
    În zbor straniu de cocori 
    Ce se-nalţă-nspăimântaţi 
    Către aştrii luminaţi... 
    
    Iar fiorii reci mi-apasă 
    Sufletul străin de casă 
    Fiu rătăcitor ce-ajunge 
    Noaptea-n zor-de-zi s-alunge 
    Lăsând umbra-n urma sa 
    Zdrenţuită-n catifea... 
    
    Un cocor pe-un colţ de stea…

Nu-s jurămintele frumoase minciuni colorate?

Nu-s culorile toate vesele jurăminte?

Și ce-s săruturile noastre iubită dragă,

Minciuni ori jurăminte ori nici că ne pasă,

Că marea-i albastră ce are un evantai de sclipiri cu valurile sparte...

Iar tu ești acum acasă,

Eu scriindu-ți cu lacrimi,

Știindu-te mult prea departe...

Există dragoste cu jurăminte?

Există!

Însă nouă ne pasă,

Mie de tine ,ție de mine,

Noi credem în iubirea cu jurăminte..!

Chiar dacă o lume întreagă întreabă,

De-s jurămintele frumoase minciuni colorate,

Ori culorile toate-s vesele jurăminte....

Și ce-s săruturile noastre iubită dragă,

Minciuni ori jurăminte ori nici că ne pasă,

Dar mie îmi pasă de tine

Sperând că și ție îți pasă de mine,

Iar dragostea noastră,

Nu știe și nici nu vrea să moară vreodată,

Jurând de taină neauzite șoptite jurăminte!

(20 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

You're like a phonenix in the sky, 

Reborning from the ashes, 

And came right next to me, 

And sitting right next to my chest, 

This make me lose my mind. 

Just the way you look at me 

Make me feel like I am nobody. 

Your blood is like a river who flows on my veins ;

I'm drowning in your blood 

The power you have it's pushing me away, 

Away from the world, 

Away from you, 

Away from everything. 

You’re like a lost cherry on the ground when you wore that cherry blossom parfume

I can't stop thinking about you.

Aș vrea să fiu o coarda de chitară…

Sa-mi mângâi corpul cu-ale tale mâini…

Să tremur în acordurile tale iară

Să mă compar cu o notă muzicală.

Aș vrea să fiu o clapă de pian…

Să-ți simt de fiecare dată apăsarea…

Să fim în armonie-ntrun ocean,

Cu sunete ce nimicesc uitarea.

Aș vrea să fiu precum o cheie sol

Să fiu acolo la fiecare început de melodie

Să pot să stau cu tine să ascult

Să te iubesc apoi în armonie.

Aș vrea să fii cu mine, aici, pe portativ,

Împreună vom fi noi, doar muzică

Sa fim într-un dans lung și creativ

Care la nesfârșit se tot repetă.

Dragoste,ceva mai dulce

ești luna ce ma duce undeva

Numai dorul sa numai fuge,

Tot lângă ea voi umbla.

Gingașa suna putin,

Luna o iubeai,

ai vrut sa fie totul divin,

doar pe ea o iubeai.

Strângând din dinti încet

Pareai speriata,

Ma rugai sa plec,

sa vina ea de ndată.

Vorbeai cu ea despre mine,

De ce te am crezut?

Mințeai ca îți este bine,

De ce te ai prefăcut?

Stăteai după unii,

De mine nu ți pasa,

Vedeai lumina lunii,

a mea nu te interesa.

Când te uiți la mine 

Și simți, și realizezi 

Cât de frumos eram 

Noi doi, ca în povești.

Și câtă dragoste purtam 

Pe azi, pe mâine 

Lumea se întreba mereu

Oare cum de merg și unde? 

Unde ne ducea acest timp

Nici noi n-am aflat,

Ne luptam mereu în doi 

Cu doar un singur sfat.

Sfatul primit de inimile noastre 

Ce și acum bat una peste toate

Peste poate este greu, știu...

Dar mai știu că acum dacă tu de mână mă ții 

O să ajungem să rupem din nou norii.

Acești nori ce ne-au ținut prea mult departe,

Acum îi spulberăm in vis 

Și poate... poate cu timpul 

Noi o să realizăm 

Că unul fără altul 

Deloc nu funcționăm...

Visează cu mine iubito

Cât încă cerul este albastru și-i al nostru...

Lasă-te purtată de visele tale

Ce eu ți le-am trimis decolorate,alb-negru,

Tu pune-le culorile doar

Și spune-mi ce-ți place sau nu

Primește sărutul meu,

Ti-am povestit unde-i locul lui

Pe buzele tale,

Și ține-l acolo o mie de ani,

Ce par o clipă doar,

Mai bine așa,

Și spune-mi ce pot face

Când ești departe de mine,

Sau cum să scap de o mie de suspine..

Visează cu mine iubito

Cât încă cerul este albastru și-i al nostru

Sau poate-i mai bine să poarte culorile tale,

Iubirea noastră-i aproape să se nască,

N-o vom lăsa să moară vreodată....

Eu îți promit ție iar tu îmi vei promite mie,

O mie de vise ,o mie de ani,

Atâtea clipe-mpreună cu noi doi ținându-ne de mână,

Sau îmbrățișați cum îți place

Nu-i oare așa începutul de Rai,

Nu-s îngerii acum printre noi,

Cine știe ar putea să ne spună și nouă ....!

(15 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)