Curaj

Unde-s stelele in astă seară?

Căci eu văd doar un nor

Ce stă să se piardă.

Mă întreb dacă tu îl vezi,

Mă întreb dacă mă vezi,

Cum stau și tot analizez

Lumina stâlpului ce pâlpâie 

Ce anunță, poate, un început de vară.

Totul e liniștit, vântul nu vrea să bată,

Iar drumul este înconjurat 

De blocuri vechi

Și o grădină uitată. 

Cine sunt eu în astă seară,

Poate un umil muritor 

Ce așteaptă să ațipească,

Sau să se scalde-ntuneric 

Și să prindă în a sa palmă,

Un greier ce își cântă 

Propria serenadă.

Cine sunt eu, 

Un cântec pus la radio

La o oră târzie,

O frunză ce o să cadă,

Căci nu se simte vie.

Cine sunt eu,

O stea poate pierdută 

Ce tot caută luna,

Să-i țină companie

Pentru o seară lungă 

Într-un colț de armonie.

și dacă te aș săruta

doar să ți simt buzele crăpate

dacă te aș prinde într-o eclipsă

doar pentru a te avea pentru totdeauna

m ai iubi la fel de mult?

m ai căuta la fel de des?

dacă m aș lovi la un genunchi

ai îngenunchea pentru mine?

ia mi durerea de pe umeri

scoate mi sufletul la aer

nu pot să mi ridic privirea

când ea tot cade o dată cu mine

ia mă în brațe, nu mai pot să merg

nu mi simt inima cum bate

strânge mă la piept cat timp leșin

sunt obosit, vreau puțin vin,

stropește mă cu apă pură

iubește mă, sărută mă de noapte bună

strânge mă la piept ca pe un copil

șterge mi lacrimile cu palma

fă mi o inimă cu degetele

spune mi ca nu o să mai fiu singur

promite mi ca dimineață ești aici

nu mă lasă să mor pe stradă,

când tot ce mi doresc e să fiu aici

să ți aud vocea când îmi cânți john lennon, și mi spui ca totul va fi bine

ca mereu voi fi copilul tău

iartă mă.

Ne bucurăm de lucruri mici,

Fără să știm ce ne așteaptă..

Dorim să pășim spre viitor,

Dar vedem urme din trecut

Ce nu își doresc să piară.

Totul e-n ceață și suntem într-un anotimp ploios,

Dar așteptăm ca răul să se schimbe,

Iar lumea să devină un loc mult mai frumos.

Un război de prisos ne așteaptă după colț,

Porumbeii ne anunță ca vom cădea într-un abis misterios,

Iar ploaia abundentă se risipește dintr-un nor întunecos.

Dar când soarele apare

Cu ale sale raze calde,

Ne dă încă speranța că pacea o să vină și va fi folositoare.

Măcar o clipă, un minut,

Să îi spunem răului un simplu,

Rămas bun.

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

și aș face palate

doar să ți văd fericirea cum sclipește,

puterea convingerii 

se străduia adesea,

acum totul e altfel,

tu faci parte din aer,

tu mi ești aer.

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

Mi-ai fost drag dincolo de timp 

Ca un legământ ars pe pământ 

Omul ce c-un vin imi bucura ființa 

Dar ai plecat lăsându-mi suferința...

Ai venit peste mine ca o furtună 

Într-o secundă m-ai întors pe dos

Însă atât cât tu ai vrut,

Ai fost visul meu frumos!

Azi tăcerea imi este glas,

Un strigăt mut la orice pas

Mi-ai fost drag de m-am pierdut

Iar tu m-ai uitat într-un minut...

Azi suntem doar doi străini 

Nu stiu de ce ai vrut să fie așa...

Ai plecat fără un ultim vin

Într-o zi de toamnă, din viața mea.

Azi suntem doar doi străini 

Toate visele mi s-au stins

Însă dorul meu de vin, 

E-un foc ce-mi stă aprins...

Azi suntem doar doi străini,

Poezii pe zeci de pagini,

Scrise mereu cu același dor

Într-un colț de lumină ce doare ușor.

Acum cât e noapte,

Și doarme furnica,

Să vă spun despre ea,

Mititica.

Dar mai întâi o să vă cert,

Cât să fiți de distrași…

Îmi pare că numai eu am aflat

Că există în lume îngerași.

Ea este cea mai blândă,

(când nu e nervoasă)

Și are privirea aceea scumpă,

Și o fățucă așa de frumoasă…

Ahhhh, și pe lângă asta

Mai e și deșteaptă,

Și m-am îndrăgostit așa de tare…

De fiecare dată când ea clipește

Pe cer, din nou și din nou, o stea nouă răsare.

Și nu știu ce să mai fac,

Că tot sărutând în minte

Doi obrăjori de furnică,

A început culmea, noaptea

Să crească din ce în ce mai mică.

Și tot ce îmi doresc este

Să o am lângă mine, să ne dăm viață,

Doar privindu-ne în ochișori

Și vorbind până dimineață.

Tânjesc după ea,

După dragostea ei,

Furnica mea, doar a mea,

Mă răvășește ființa ei.

Of, acum cât e noapte

Și furnicuța mea obosită doarme,

Și cum să nu doarmă, dacă toată ziua peste tot, peste tot umblă,

Vă avertizez cu tot respectul că dacă vă uitați la ea mai mult de o secundă,

O să îmi cumpăr o drujbă.

Ahhh, aș vrea să-i iau fățuca aia scumpă toată în palme,

Și să o privesc cum doarme.

Shhhh, faceți liniște că o furnică face nani și visează…

(Asta s-o credeți voi, a auzit tot ce-am zis, știu că furnicuța e trează 🥺)

Și dacă e tristă și își face chiar acum gânduri sute,

O să-mi curgă lacrimi multe, multe, multe, multe, multe 🥺

Iubita mea, te port ca pe-un blestem,

dar și ca pe-o comoară otrăvită,

tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,

iar viața mea, în tine-i răstignită.

Ești leacul care-mi frânge vindecarea,

și steaua ce nu vrea să mai apună,

o pasăre ce-și caută pierdută zarea,

zburând în cerc sub razele de lună.

Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,

un chin tăcut, și greu, fără salvare,

căci te iubesc enorm, ca un fanatic,

otrava mea, balsamul ce mă doare.

Iubita mea, te port ca pe-un păcat,

ce-mi sapă-n carne urme adâncite,

și nu te las, căci zeii m-au avertizat,

că doar prin tine mi-s visele-mplinite.

În focul stins tu ești ce mă aprinde,

o umbră vie în prag de agonie,

și chiar de firul vieții s-ar desprinde,

te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.

M-am rătăcit în ochii tăi albaștri,

Și am rămas pierdut pe-o pleoapă,

Dar m-au găsit privirile-ți sihastre,

Iubita mea cu brațele de apă.

Și-am coborât ușor spre gură,

Cu teamă te-atingeam pe piele,

Iar ochii mei în ochii tăi căzură,

Iubita mea cu buzele de miere.

Apoi m-am cufundat în ațipire,

Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Pe-o clipă am fost un tânăr mire,

Iubita mea cu coapsele de iarbă.

Și-am plâns pe umărul tău moale,

Sub sânii albi să-mi faci mormânt,

Și ochi să fiu al lacrimilor tale,

Iubita mea cu glezne de pământ.

De ce,  oare, visul s-a dus în noapte
Când fericit eram, privindu-ți chipul,
Și nici nu m-a lăsat... să-ți știu adresa
Să te găsesc... când terminat e visul.

Pluteai, prin lanul înflorit de maci
În timp ce eu scriam un vers de dor,
Sub un copac, ferit de raza soarelui
Sperând să fiu poet, iubit... cu viitor.

Priveam cum vântul îți încurcă părul
Și-apoi coboară, dezgolind piciorul,
Mintea-mi fugea mai sus, fără rușine
Poate zărește, ce vrea...tot muritorul.

Ochiu-a zărit cum îmi făceai cu mâna
Să mă apropii și să dansăm prin flori,
Să fim, în doi, pereche de îndrăgostiți
Și pe pământ să devenim, nemuritori.

Grăbit, călcam frumoșii maci de Mai
Fără să-mi pese, că suferința-i mare,
Degrab' s-ajung la ea și poate o ating
Și cu noroc... să-i fur o dulce sărutare.

Din alergare... deodată, m-am oprit
Surprins că, nicăieri, fata nu mai era,
Am tresărit și din visare m-am trezit
Când trenul... vai, ce-amarnic, șuiera!