Ce mai e viu

O scănteie și s-a aprins

Arde mocnit fumegând nerăbdător semnale

Negarea stârnește foc răzvrătindu-se patologic

Mistuie orb luptând ca un taur enervat de propriul sânge

Nimic nu mai e bun și ce e bun nu e nimic

Aleargă spre nicăieri precum un vinil zgâriat

Vâslind cu o singură mână se-nvârte isteric

Ca un pirat hălăduind singur prin mări pustii

Împinsă de furtuni ajunge nisip la mal

Naufragiază insular devind sihastru

Plimbându-se absent mișcată de valuri

Șterge urmele rătăcind pașii

Călcând uscată se-aruncă-n deșert

Ca un beduin vetust pierdut între dune

Urmărind mirajul oazei strunește însetată

Găsește balta leșie a copitelor realității

Infernul stăpânește ființă

Alterează obositor strălucind lunatic

Omul se stinge din om

Oameni lipsesc privind apatic

E vina ta, doar vina ta

E patima ta de vină

Și-atunci realizezi că ești singur

Ești tu cu tine în fața ta

Luptând sinucigaș cu propriul suflet

Numai în doi iubirea e un panaceu

Ciudat pietroi

Noroc cu soarele că altfel…..

Ocupație de planton, schimbul 2 și 3,

lămpaș de noapte

Se mai plimbă și ziua zâmbind anost

Zeul Ra o mângâie milostiv șoptindu-i:

Tu ești când eu nu sunt.

Cerul aprobă sarcastic

Da, tu ești când am eu pleapele închise

O chestie de pământeni

Plutind în drumul ei aruncă vorbe:

Mai bine piatră decât vid mare și prost

La mine se mai uită cineva

Pe tine te caută de pureci,

Ăia de-ți strălucesc ici colo

De unde știi tu soro cine sunt?

Vă car pe toți în infinitul meu albastru

Fără de margini sunt s-aveți cu toții loc

Unde ați sta dacă n-aș fi etern sihastru?

Îl auziră toți pietroii comentând

Toate cometele și toți fierbinții aștri

Soarele Ra deschise gura fremătând

Deja sătul de zeflemiste dizertații

Ești plictisit și ai cuvântul ascuțit

Un fanfaron ce-și dă prea multă importanță

De vorbă-ți place să mai stai din când în când

Fără de noi ai fi doar tu ca o paiață

Ești important, nu zic că nu, dar te-ai smintit

Găndește-ntâi și pune totul în balanță

Mai bine taci de n-ai nimic de povestit

Să fi mai  bun are mai multă importanță

Vântul pierdut a stat demult, abia adie

Aripi atârnă la pământ de-o veșnicie

Se mișc-o frunză tremurând, apoi omie

Îmi iau avânt stârnit de vânt, ce nebunie

De zbor uitând caut în gând prin amintire

Sângele fierbe alergând ca-ntr-o beție

Aripi întind să prindă vânt, speranța-nvie

Plutind pe-o frunză, evadând, s-ating iubire

Aleargă sufletul flămând, gonind spre tine

Zborul spre stea e doar un gând, norul mă ține

Prin ceață drumul căutând mă pierd de mine

Frunzele-mi tremură urlând în agonie

Ciudatul vânt suflă rupând aripi divine

Aruncă sufletul plăpând schimbând destine

Usucă frunzele zburând printr-e suspine

Să mă golească transformând inima-n rime

Lipsit de vânt caut pământ cu ape line

Din nor căzând devin o piatră-ntre ruine

Zboru-i o frunză tremurând de amăgire

Ajung din om un simplu gând pe o hârtie

Neîncetat mă-ntreabă lacrima de tine

Când ai plecat, de ce-ai uitat, când o să știu

Nu am răspuns, ce am de spus arde în mine

Abandonat  m-ai aruncat să nu mai știu

Au mai rămas de numărat zilele scurse

De când nu sunt, de când nu ești, de când nu știu

M-aș căuta  dar nu mai știu, nu știu pe unde

Încerc s-adun dezorientat ce mai e viu

Aș vrea să știu dacă se poate ce e suflet

Dacă-l mai am, poate nu e, cine va ști?

Căci nu mai știu dacă sunt eu sau tu mai multe

Ce a rămas e sfărâmat  umblând pustiu

Măturător de amintiri printr-e ruine

Să umblu pot, s-adorm e greu, să fiu nu știu

E-ngrozitor să te hrănești cu vise mute

Ce mai sunt eu când nu ești tu nici că mai știu

Zilele trec sorbind încet timpul din mine

Ce-aud ești tu, ce  văd e gol, ce simt e viu

Sunt dispărut din ochii tăi, pierdut în lume

Cerșind uitării ce-i trecut să nu mai știu

Pe-un colț de univers numit acasă

Răsar din praf și apă flori de câmp

Ieșind în lumea mică și curioasă

Doi fluturi colorați plutesc râzând

Închiși între betoane stau în casă

Doi fluturi de oraș muncesc pământ

Plantează  tristă floare la freastră

Privind spre orizontul gri și strâmt

Alți fluturi merg grăbindu-se la coasă

Se-adună-n lăzi de sticlă murmurând

Schimbându-și mima tristă în voioasă

Și-ascund aripa frântă suspinând

Ursita-mparte șansele serioasă

Toți fluturii ar vrea să prindă vânt

Câțiva or să plutească-n iarbă deasă

Din floare tot nectarul culegând

Așa petrecem scurta noastră viață

Zburăm printre iluzii dispărând

Rămâne amintirea cea frumoasă

Doi fluturi colorați plutind râzând

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Soțul meu,egal nu are și este perfect

Chiar de aș știi că are,nu ii văd nici un defect 

Și mă simt norocoasă că îl am lângă mine,

Mă iubește,îl iubesc și ne este bine.

Cel ce iubește în viață cu adevărat,

Este fericit lângă femeia cu care s-a-nsurat

Și prețuiește orice lucru fie cât de mic,

O iubește,o ia în brațe și îi dă un pupic.

Iar ia se simte apreciată și este mulțumită,

Lângă bărbatul potrivit,ia știe că-i iubită.

Ești pâinea mea ,ești vinul,

Ești ploaia ,ești seninul,

Ești apa ce-mi dă viată!

Ești cerul,dimineață!

Miros de primăvară

Și-un dor…ce mă-nfioară!

Ești visul ce-mi veghează

Iubirea,când sunt trează!

Te simt în tot și-n toate,

Aproape și departe!

Ești somnul,esti trezirea!

Ești clipa, nemurirea!

Esti fericirea,chinul!

Dulceața si veninul!

Ești raiul ,după iad!

Ești piatra mea...de jad!

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.

Cu lacrimi calde, pe borderou,

Pictez cu drag, eu, chipul tău

Și-i dau contur nedefinit,

Iubirii,ce m-a înlănțuit.

Culori calzi, culori reci,

Prin mii de stări, vrei să mă treci.

Creând vizual acest tablou,

Dansând în vals sau tangou.

Și tot pictez, dar, tremurând,

Formele ce îmi stau în gând.

Și cad culori , ca din cascadă,

Vrăjit, cât ești de minunată.

În gustul sec de Sauvignon,

Am stări ce vin în domino.

Dar pun garou, acest tablou,

Căci la final, e chipul tău .

Tu vant ce prin par imi treci,

Esti cald si afara-s vremuri reci.

Imi este bine si nu doresc sa pleci,

As vrea ca viata cu mine s-o petreci...

Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,

Te nasti tu iubita mea furtuna.

Cu ochii verzi inflacarati,

De razboi ei par a fi insetati!

Draga mea regina Hera...

Din priviri cutremuri Terra,

Ai putea muta planeta Venus.

Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!