Timpul nu iartă

Mă trezi bunica frate

Să-mi arate ,tu ce crezi?

Hin încoașe măi nepoate

Mă dusei și ce să vezi.

Era alb afară totul

Și pădurea și poiana

Rămăsei în prag nerodul

Cum privii în zare iarna.

Era frig chiar rău afară

Dar o liniște deplină

Încetase să mai cearnă 

Peste mantia cea fină.

Mă clinti o mână rece

Eu ț-am zâs să stai la jeam

Nu plânje că n-o să pleșe

Mă gândesc bleguț păream.

Eu desculț pe pragul ușii

Adică un pic afară

Vez că-ț curg în gură mușii

Șâ în gât o sâ ti doarâ.

Venise iarna vicleană

Precum moșul zis Crăciun

În noapte ,fără de seamă

Eu dormii ca blegul tun.

Mă copchile fuji te-mbracă

Și-ai rămas bolând așa?

Pari chierdut de tot ,de parcă

Iarna asta-i ultima.

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Dar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul însă ca un beci

Cu ușa ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

Când vii pe lume tu nu știi

Nu ceri nimic ,dară cer ei

Un mare om tu să devii

Și poți alege doar să vrei.

Nu știi să mergi ,să stai în fund

Dar te obligă să alegi

Ei au cu toții bani în gând

Și vor ca tu să înțelegi.

Te copleșesc și te răsfață

Tu ești odrasla cea de preț

Ei te-au ales și ți-au dat viață

Ești visul lor cel îndrăzneț.

Ei îți oferă dacă pot

Ce n-au primit în viață ei

Tu trebuie doar să dai tot

Și nu contează dacă vrei.

Nu prea e voie să spui nu

Tu nu prea știi ,eu știu mai bine

Eu te-am născut și vreau ca tu

Să nu ajungi așa ca mine.

Părinții ăștia ,mult mai știu

Nu îmi dau pace mai deloc

Să vrei să vrei ,eu vreau să fiu

Dar timp mai am ca să mă joc?

Voi crește cred ,nu am ce face

Aveți și voi un pic răbdare

Dați-mi vă rog un pic de pace

Acum sunt mic ,voi fi și mare.

Iubita mea frumoasă ești

La brațul tău eu strălucesc

Doar tu în inimă îmi crești

Mereu întîiul te iubesc.

Mă-ndrăgostesc mereu de tine

Cu tine timpul stă în loc

De trupul tău cu forme fine

Să mă despart nu pot deloc.

Privirea ta îmi dă fiori

În carapace eu sunt prins

Când merg cu tine printre flori

Frumoasă ești de neatins.

Tu draga mea unică ești

Eu poate sunt doar cineva

Tu ești prințesa din povești

Ce ai ieșit în calea mea.

Ești firea pasiunii mele

Ești rațiunea timpului ce vine

Tu faci ființa mea să spere

Și amăgirea să suspine.

Încet mă-ntreb să nu auzi

De ce tu m-ai ales pe mine

Cum ai putut ca să pătrunzi

Și să-mi iei inima la tine.

Mi-e frică dară draga mea

Iubirea mea să nu-ți ajungă

Și să mă scoți din lumea ta

Să fiu pierdut în astă junglă.

Un unchiaș ,dar țanțoș tare

Se așează plin de el

Pe băncuță ,vezi matale

O bătrână sta nițel.

Bătrânica cam sfioasă

Dar cochetă nu puțin

Murmură puțin retrasă

Cu un glas încet dar fin.

Este liber ,dar să știți

Nu greșiți a întreba

Sunt băncuțe de priviți

Dar puteți de vreți a sta.

Mă scuzați ,unchiașul zice

Am greșit ,așa se pare.

Încercă să se ridice

Demn ,dar pare că îl doare.

Dar bătrâna noastră dulce

Chicotind fără s-arate

Se întinde să-l apuce

De doriți ,stați că se poate.

Moșul nostru rușinat

Se așează și sfios

Apropo sunt divorțat

Aveți soț ,sunt curios?

Domnule ,rușine mare

Am simțit cam ce gândești

Dar crezui că mi se pare

Arați doar ce poamă ești.

Mă trezii voios se pare

Am dormit pesemne bine

Simt nimic că nu mă doare

Azi e soare pentru mine.

Am deschis fereastra larg

Simt pădurea cum adie

Un tablou ce-mi este drag

Mi se afișează mie.

Toamna lucră cu natura

Si o modelează ea

Îi închide iernii gura

Șoptindu-i că va mai sta.

După noaptea friguroasă

Și cu cerul plin de stele

Dimineață tu frumoasă

Aduci soare zilei mele.

Prin răceala ta în zori

Îmi oferi căldură mie

Mă trezești ,îmi dai fiori

Și faci bine să îmi fie.

Să mai stai te rog puțin

Terapie pentru mine

Antidotul la venin

Tu îmi dai starea de bine.

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoaptele-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că nu te voi lăsa să te îneci în tot acest chin.

Prietenii se ridică în ochii tăi,

De la malul mării până la munte,

Se bucură de clipele din inimile lor,

Fără să se gândească să câștige puncte.

Prietenii sunt dezinteresați,

Le place pur și simplu să fie cu tine,

Se bucură de timpul prețios acordat,

Într-un cerc unde se simt bine.

Chiar dacă ești în dificultate,

Prietenii adevărați vor rămâne,

Să te ajute la greu, cu loialitate,

Și să te ferească de pcapcanele mâine.

Îți vor arăta că nu ești singur

Și că lumea este încă frumoasă,

Poți în continuare să te bucuri,

Lăsând în spate orice „viperă” veninoasă.

Îmbrățișează din nou viața,

Zâmbește cui îți întinde mâna,

Ieși acum din toată ceața,

Căci prietenii îți arată calea bună.

21.11.2022

Ты светишь ярче, чем ночные фонари,
Когда поёшь, всё в мире умолкает.
Давай устроим рандеву в часы зари,
Туда, где голос твой до неба долетает.

We laugh so loud, we don't care who can hear,
Through every high and low, we make it through.
I never have to hide a single tear,
'Cause I'm only truly me when I'm with you.

И на краю земли, где мы с тобой вдвоём,
Твоя улыбка разгоняет тучи.
Мы просто дышим, искренне поём,
И этот миг для нас, он самый лучший.

With Friday windows down and feeling free,
You hit the perfect notes, I sing along.
There’s nowhere else that I would rather be,
Than right here by your side, inside our song.

Пускай бегут года, как поезда,
И пусть порой бывает в жизни сложно.
На рандеву к тебе лечу всегда,
Ведь без тебя мне просто невозможно.

So keep on shining bright and standing tall,
The greatest melody I ever knew.
You know my heart, you always catch my fall,
And I am only me when I'm with you.

I never know if you’re really real,

Or just a dream my heart can feel,

Like quiet stars above the night

That glow too softly, yet too bright.

Because I searched for something wrong,

A tiny place you don’t belong,

A little flaw, a hidden scar

But perfect souls are what you are.

And maybe people wouldn’t see

The silent things you did for me,

The way you turned my darkest skies

To quiet dawns and brighter eyes.

Before you came, I lived inside

A colder heart I used to hide,

Low energy, a silent flame,

A girl who barely knew her name.

But then you came into my days

And changed my nights in quiet ways,

You took the storm I held so deep

And turned its thunder into sleep.

No loud applause, no shining stage,

Just gentle strength that turned the page,

A look, a laugh, a simple sign

That somehow told me I was fine.

It’s funny how our story grew

In seventh grade we never knew

Two girls who couldn’t stand the sight

Would one day walk the same path right.

Now every road belongs to us,

Each day we walk, each ride, each bus,

The same long way, the same school gate,

The same bright sky that guides our fate.

Erasmus nights beneath the skies,

Beach Please with music, waves and cries,

Vox Maris winds along the sea

All hold a piece of you and me.

And yet the place that feels most true,

The quiet world that holds us two,

Is just a bench outside your door

Where hearts spoke deeper than before.

Where thoughts we never used to say

Somehow just slowly found their way,

Where silence felt like something warm

A peaceful eye inside the storm.

You notice things no one would see,

The hidden stars inside of me,

The dreams I keep, the skies I chase,

The quiet hope I can’t replace.

You saw the child I used to be,

The loss that still lives deep in me,

My grandpa gone, the silent ache

No passing years could ever break.

And in a gift both small and bright

You wrapped that memory in light,

A heart with wings, so pure and true,

A gentle sign that came from you.

And maybe I don’t always show

The depth of love you truly know,

Maybe my ways are strange to see

But they still mean the world to me.

Sometimes the gifts I choose to give

Are just the way I show I live,

My quiet proof, my little art

Of showing love that’s in my heart.

But deeper truths still stay the same:

Through time, through joy, through fear, through pain,

If every road should disappear

I’d still want you forever near.

People say they’ve never known

A bond like ours that brightly shone,

Not in the movies, not in art

A friendship written heart to heart.

And maybe they are right to stare,

Because a thing like this is rare,

A bond no distance could divide,

A soul that walks right by my side.

So if one day the stars should fall

And silent shadows cover all,

If every road we knew should end

And time forgets the word “best friend”

One truth would still remain for me

As endless as the open sea:

If I could live this life once more,

I’d search the universe before

Until the stars aligned anew

Just so my path would lead to you.

Because the greatest gift to me

Was never fate or destiny

It was the moment life allowed

My soul to find yours in the crowd.

Uite-mă în abis de noapte stând să compun,

Să transpun în vers tot ceea ce n-am putut să-ți spun.

O șoaptă din suflet, un felinar, o muză ce transcrie

Atâtea cuvinte ce nu pot fi transpuse nici printr-o poezie.

Să fie oare aceasta o legătură nemuritoare?

Sau doar te-ai proiectat în sufletul unei compozitoare?

Mă surprind acum scriind într-un amurg de primăvară

Pentru o adiere feminină care-mi acordă pacea interioară.

Să-ți mulțumesc? Să-ți reproșez? Poate doar să tac?

Blând îmi aleg cuvintele, la ochi de lună, în timp ce zac.

Totul e-n liniște, în șoaptă, în tăcere…

Șoapte-mi înclină capul, rostind că trebuie să însemni motivul poeziei mele.

De s-ar fi preschimbat scrumul în chiștocul sufletului meu,

Distanța n-ar mai fi însemnat sfârșit, ci un simplu apogeu

Ce s-ar fi scurs ușor până la creștetul degetelor tale,

Lăsând în urmă o dâră de tutun… de o afecțiune moale.

În ceasul în care spinii cruzi ai lumii o să te cuprindă,

Un fragment de om va fi mereu acolo, dornic să ți-i desprindă.

Târâș voi încerca să ajung până la rănile imprimate cu venin,

Măcar să-ți pot promite că..voi fi aici, cu tine, în tot acest chin.

Tu însăți, ești basmul ce creează somnolență,

Basmul închegat cu fum de tigare… cu un ecou ce nu oferă ideea de absență.

Basmul de care tot fugeam la început…

Dar iată-mă astăzi aici, mulțumind că mi-ai acordat șansa să te fi cunoscut.