Simplu

În amintiri, și vechi și noi,

E soare mult, dar sunt și ploi,

Și tot acolo regăsim:

Iubirea, acest dar sublim.

Străbat cu gândul prin trecut,

Și-ajung până la început,

Și de acolo înapoi,

Aduc bucăți, cândva din noi.

Si astăzi suntem infinit,

De la apus la răsărit,

De foc nestins de amintiri,

Din nestematele trăiri.

Spus în glumă, Adevărul
Îți stârnește larg umorul,
Dar stârnește, dacă-i fin,
Și trezirea ta din chin.

Chinul vieții în minciună,
Din Pământ până la Lună;
Suflet veșnic amăgit,
Doar de lecții în mințit;

Teatru azi și teatru mâine,
Multe piese ascunse-n tine,
Până când cortina-i arsă
Și simți viața ca o farsă;

Și rămâi de unul singur,
Fără mască, gol desigur;
Te întrebi dacă-i vreun rost,
Cum să scapi, chiar contra cost?!

Dar răspunsul ți-l găsești,
Doar în suflet să-ți privești,
Și acolo vezi cum Cerul,
Plâns, își strigă Adevărul.

Sunt in viata doua faze,

Ce se oglindesc mereu,

In miscari, gesturi si fraze

Si-ti formeaza propriu’ EU.

Prima faza de negare,

Te tine multi ani captiv

Si tot negi cu-nversunare

Ca esti prost, prost efectiv.

Si ramai asa blocat,

Pana ce in cap apare

Ceva nou, sofisticat,

Ce se cheama acceptare.

Si-acum c-ai aflat deja

Ca esti prost, chiar prost sadea

Treci la urmatoarea faza

Si-ncepi a semnaliza.

Te crezi important, chiar miezul,

Tu dai sfaturi, reciti Crezul.

Dintr-o data iti permiti

Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.

Le explici cat esti de tare,

Cum si cat esti tu de mare;

Nu accepti nicio secunda

Sa fii iar prostul din umbra.

Pan’ la urma nu conteaza

Cat vrei sa pari de-ntelept,

Absolvind a doua faza,

Acum esti un prost destept.

Ți-au spus: bea,

Că beau cu toții,

Ți-au spus: ia,

Din fumul morții;

Ți-au spus: minte-i,

Că sunt boi,

Ți-au spus: vinde-i,

Ca pe oi;

Ți-au spus: fură,

Bani sau viață,

Ți-au spus: jură,

Față-n față;

Ți-au spus: taci,

Vorbim doar noi,

Ți-au spus: faci,

La alții doi;

Și-a făcut la rândul lui,

Fix la fel, ba chiar mai mult,

Dându-și suflet dracului,

Dracului si iadului...

E vântul cald al nopții pline,
De stea, de Rai, de tot ce-i bine.
Privesc în sus și mă strecor
Spre locu-n care n-am să mor.

Spre locul unde am mai fost,
Fără să știu de ce-l cunosc.
Și-n zbor, cu gândul, am ajuns
Atât de sus, și tot mai sus!

O lume care m-a visat,
Cu suflet bun și neschimbat,
Dar viața pe acest Pământ
A rupt bucăți din legământ.

De vrei să-ti faci prieteni,

A lor mâna-nainte,

La menghină s-o strângi,

Ca sa-și aducă aminte,

Atunci cand vor minți,

Trăda ori vinde.

Durerea îmi furase mințile,

Mă prăbușesc fără scăpare;

Peste noapte vin ploile,

Iar răsăritul în ceață dispare.

Bucuria -mi dă iarăși puteri,

Culeg fărâme din ruine,

Îmi ia povara de pe umeri 

Și mă sloboade de suspine.

Deznădejdea,de mână cu mine 

Rătăcește prin pustietate,

Pe drumuri reci, atât de străine,

Născând gesturi necugetate.

Speranța -mi suflă la ureche, 

Subtil,o portiță îmi deschide ,

Îmi jură că va sta de veghe 

Și -n clipele mele aride.

Nostalgia-mi cântă serenadă 

Toamna târziu, cu lună plânsă 

Și mă cheamă la o promenadă,

Să -mi cânte povestea nescrisă.

Se cuibărește în mine frica,

Mă scutură pe sub haină,

Toarce în mine ca pisica,

Dispare și revine în taină.

Iubirea -mi dă fiori și mă reface,

Mă prinde -n brațe, mă sărută,

Mă smulge din a mea carapace 

Și mă întoarce lumii.... renăscută.

Într-o liniște profundă,

Din adâncuri se înalță, 

A mea umbră ca un fum,

Ce nu e chiar fioroasă.

Față in față cu lumina,

Ce din interoru-mi iese,

Parca vrea sa o inghită,

Și în ea sa se reverse.

Dar lumina mea cea calmă,

Prin a sa înțelepciune,

Nici un gând că dă să piară,

In umbra ce-i aparține..

Stau privindu-se in față,

Una emană iubire,

Cealalta-i plina de ură,

Și exclamă doar furie.

Umbra cea cei înțeleaptă,

Când incepe a rosti,

Liniștea acaparează ,

Prin ce-nseamna a iubi.

Umbra mea cea luminata, 

Îi vorbește calm și ferm,  

Mai trecut prin al tău iad,

Am trecut teste de lei...

Sunt umilă doar iubirii,

M-am predat înțelepciunii,

Și din stare de iertare, 

Eu te chem la integrare.

Nu resping nimic din tine,

Ești parte ce-mi aparține, 

Căci lumina nu există,

De întunericul e lipsă.

Nu resping ceea ce ești,

Nu aprob tot ce oferi, 

Îți cer astăzi integrare,

Uniune și predare.

Acel fum închis și gros,

Ce vârtejuri tot făcea,

Se calma când se vorbea,

Și pe loc se transforma.

La culoare este negru,

El așa o să rămână,

La schimbarea lui aderă,

Prin lumină nu din ură.

Uneori chiar mai încearcă ,

Să devină un vârtej,

Dar lumina îi arată,

Echilibru cu un sens...

Fără mine nu exiști,

Fără tine n-am un sens..

Astăzi suntem împreună,

Echilibru-n Univers.

Pact cu tine din iubire,

Pentru tot ce este-n jur,

Pentru cei ce integrează ,

Alb și negrul - tot ce sunt.

" Picătură în lac

un singur strop de vin 

și soarele se stinge"

Pișcătură de cabernet,

 tropot prin amintiri

 luna  în ceață.

Strig azi..

Către Domnul, caci mare e puterea Lui

Strig azi, căci ma aude

Chiar de nu fac voia Lui

Strig azi, căci Lui ii pasă

Și nicicând nu ma lăsat

Strig azi, căci de la moarte

Eu chiar am fost salvat

Și strig azi, din adâncul sufletului meu

Caci e sus un Domn

Care e cu tine tot mereu

Și strig azi cu durere, caci viața mi-a redat

Cu un simplu semn

Apel din cer, la omul apăsat

Apelul din urma ce viata mi-a curmat

Pentru un simplu om

Un păcătos defapt!

Suferinzi, murim toți
Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

Toamna își cerne stropii plumburii 

Pe geamuri reci o ploaie bate blând.

lar vântul plimbă frunze aurii,

Purtând o dulce șoaptă pe pământ.

E-o atmosferă caldă, de poveste.

Când norii cenușii pe cer se-adună

Și totuși, nicio umbră nu mai este,

Căci ploaia și cu vântul cântă împreună.

Blândă melancolie se coboară

Peste orașul ud și liniștit,

Un vals de frunze-n aer zboară,

Ca un poem de toamnă, nesfârșit.

E vremea ce ne-ndeamnă la visare,

Când timpul pare că se oprește-n loc, 

Iar stropii reci devin o-mbrățisare

Ce schimbă frigul toamnei în noroc.