CENUSA STELELOR

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

E timpul un abis ce suge pe tăcute, 

O fiară nevăzută cu pasii de pământ

Ce devorează clipele pierdute

Lăsând în urmă doar ecoul unui vânt.

Nu suntem decât umbre pe zidul de cenuşă,

lar soarele e-o rană ce apune-n mări de plumb,

Destinul trage-n spate o ruginită uşă

Lăsând în urmă doar un gol surd si mut.

Clepsidra s-a umplut cu oasele din vise

Nisipul e tăcere mắcinată de-un blestem,

lar timpul închide porţile ce-au fost deschise,

Spre marele Nimic, pe care toţi îl tem.

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!

Tăcerea urlă din adâncuri obscure,

O umbră de dor ce în suflet atârnă,

Iar pașii durerii încep să îndure,

Când frigul din noapte în piept se răstoarnă.

Nu-i zi fără urme de scrum și-ntrebare,

De ce-ai otrăvit tot ce-a fost cândva viu?

Pe barbă se scurge o lacrimă mare,

Iar patul devine un gol cimitir.

Sunt mască de piatră și scut pentru lume,

Rămân în picioare când alții privesc,

Dar noaptea mă-ngroapă sub vechiul tău nume

Și-n monștrii din umbră încep să mă pierd.

Aceasta mi-e soarta, osândă eternă,

Să port în verigă un lanț de mormânt,

Să plâng neuitarea cu capul pe pernă,

Zdrobit de tot ce-am jurat pe pământ.

Și rog universul cu stelele stinse

Să-mi lase doar ura, să nu mai simt chin,

Căci fiarele nopții în mine sunt prinse

Și-mi beau agonia ca pe-un dar divin

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.

Îți strigă inima numele lui prin ritmul tău?

ții amintirile pentru tine peste tot pe unde mergi?

 Cine suntem atunci când nu ne simțim întregi?

Mai știi cine te-a marcat și ai sângerat?

Tot ce am mai bun
Nu prea pot să spun...
Și ce am mai rău
Știu prea bine, zău!
Și tot mă împotmolește,
Mintea ce nu ocolește,
Orice obstacol din drum,
Intru în el și mă fac scrum.

Asta nu e calea mea,
Dar mă atrage tot spre ea,
Vanitatea, nu ce-i bun,
Și nu pot să-mi văd de drum.

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.