CERNEALĂ ȘI PLUMB

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

O rană deschisă, un cer de tăciune,

Iubirea e-acum o deșartă minune.

Plecarea ta-i nodul ce gâtul mi-apasă,

Lăsând doar o umbră străină în casă.

Suntem două cioburi ce nu se mai leagă,

O noapte pustie în viața întreagă.

Te pierzi în întuneric, ca un ultim suspin,

Iar eu beau absența ca pe-un venin.

Zidit între gânduri, în turn de tăcere,

Sunt propria-mi temniță și durere.

Lumina e-afară, un zgomot străin,

Iar eu sorb din cupă un rest de pelin.

În camera oarbă, cu ziduri de stâncă,

Mă pierd într-o noapte tăcută și adâncă.

Nimic nu pătrunde, nimic nu mai pleacă,

În propria umbră, viața îmi seacă.

Sub lespedea rece de dor și tăcere,

Iubirea e-o urmă de veche durere.

Nici drum de întoarcere, nici urmă de noi,

Doar sufletul negru, pierdut în noroi.

Voi rupe tăcerea cu pumnii însângerați,

Din ziduri de gheață și ani blestemați!

Nu-s umbra ce tace, nu-s resemnatul,

Sunt focul ce-arde și dărâmă palatul!

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

Se face seară-n pahar si în gând,

Vinul e negru si curge flămând,

Nu mai e grabă si nu mai e dor,

Totul e simplu, usor, călător.

Pământul deschide o poartă de humă

Viata se pierde ca dâra de spumă

Numele-ascunse sub lespezi de var

Nu mai au glas si nu au amar.

Bem pentru liniste, bem pentru somn

Unde nici sclav nu mai esti si nici domn.

Doar o tăcere ce creste din răni

Peste hotare si-al mărilor țărm. 

Să ningă uitare pe tot ce-a durut

Să fim doar ecoul unui trecut,

Căci cupa e plină si mâna e grea,

Și noaptea ne cheamă în umbra de stea.

Vin negru, rece, de formol,

Într-un potir de plumb desert

Îmi beau infernul si mă iert

Căzut în cel mai adânc gol.

O înghititură de pământ

Tăcere arsă-n gâtul sec

Sunt doar o umbră care trec,

Fără destin si fără vânt.

Atât. Un gust de fier si scrum.

Si-o liniste de mormânt... acum.

Carnea se desface-n mii de viermi

Sub vinul negru-n care dormi.

Verdele moare-n dogoarea uscată,

Câmpul e ars, un mormânt de tăcere,

Soarele-nghite o lume secată,

Frunza se-ndoaie în lungă durere.

Umbrele fug în pădurea de zgură,

Izvorul a stins ultima lui suflare,

Natura își strânge o neagră căldură,

În pragul de vară și de pierzare.

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

Pendula a stat. E miez de tăcere, 

În camera neagră peretii s-au strâns,

Oglinda e-o baltă de mări si durere, 

În care si umbra, de frică, a plâns.

Nu-i nimeni pe stradă, doar becuri ce mor,

Sclipeste asfaltul ca solzi de balaur 

Suntem prizonieri într-un lung coridor.

lar timpul e-un rug fără flăcări de aur.

Sub piele pulsează un râu de cărbune,

Cuvintele grele se sfărâmă-n dinti 

Nimic nu mai este, nimic nu se spune,

În templul lăsat fără de sfinţi.

E noaptea eternă, e negrul deplin, 

O pânză de păianjen pe inimi s-a pus; 

Bem în tăcere un pahar cu venin 

Privind cum si ultimul soare-a apus.

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

Se lasă toamna calmă peste crengi,

În tușe de aramă și de aur,

Iar timpul cerne umbre pe poteci,

Lăsând luminii ultimul tezaur.

O ploaie fină bate în ferestre,

Dar printre nori un soare cald se-arată,

Se scrie-n codri o nouă poveste,

Cu fiecare frunză scuturată.

E o melancolie pretutindeni,

Un somn ușor ce prinde-ncet pământul,

Dar printre cețuri prinzi raze de argint,

Purtate-n zbor, cum le dictează vântul.

Și noi privim prin zările aurii,

Cum trece anul, simplu și solemn,

Păstrând o caldă pace în priviri

În fața unui timp tăcut, de lemn.

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

Pentru că durerea nu dispare cu timpul, doar ne obișnuim să o purtăm în tăcere ca pe o parte din noi...

Se lasă toamna grea pe trotuare,

Și cerul cerne un amurg plumburiu,

Încerci să pleci, dar umbra ta te doare

Și cauți o lumină in sufletu-ți pustiu.

Alergi prin ploaia rece, neumbrită,

Să uiți de tot ce-n piept a ruginit,

Dar viața-ți pare o potecă frântă,

Un drum pustiu, de ceilalți rătăcit.

Și stai la margini de ferestre stinse

Și numeri clipe grele din trecut,

Sunt amintiri ca niște pânze-ntinse

Pe care timpul le-a recunoscut.

N-ai cum să fugi de suferință, pare

Că ești legat de propriul tău oftat,

E o tristețe-adâncă și amară,

Un plâns tăcut ce-n suflet e-așezat.

Ea nu dispare, n-o să plece-n zare,

Rămâne-n noi ca un reflux pe mal,

Se micșorează, dar tot te prinde tare,

Schimbându-și chipul din uragan în val.

N-o să se șteargă, rămâne un ecou,

O piesă veche ce cântă în surdină,

Un nod în gât când vine un an nou,

Dar peste care curge parcă o lumină.

Devine un jar ascuns sub vechi cenuși,

Un colț de umbră care nu mai doare,

Dar amintirea-i permanent la uși,

O cicatrice blândă sub un soare.

Și porții trecutul ca pe-o stemă,

Nimic nu trece, totul e păstrat,

Iar chinul greu devine o dilemă

Pentru parfumul de timp îndepărtat.

Așa rămâi, un călător prin viață,

Cu ochii mari și inima fragilă,

Înveți să pui un zâmbet peste gheață,

Chiar dacă dorul ușor te mai colindă.