.

Hai salut și bună ziua,

Și sper bine te-am găsit,

Îmi doresc să nu-ți stric ziua,

Dar îmi spui cu ce-am greșit??

Când din click-ul tău fatal,

Tu m-arunci ca pe o piatră,

Ce în drumul către mal,

Valurile-o-nghit îndată;

Când nu lași să-mi treacă versul,

Când nu stai s-asculți tăcerea,

Când pierdut îmi este crezul,

Și în click-u-ți stă puterea;

N-am să știu unde-i greșeala,

Nici măcar cum să compar,

Să-mi iau veșnic aprobarea,

Cum și-o iau doar cei ce-apar!!

Și când unele din ele,

Nici doi bani nu valorează,

Fuge gândul meu în stele,

Și lumi negre-l devorează;

Tu, Călăule Etern,

Ascuțit îți este click-ul,

Hai, aruncă-mă-n infern,

Și hrănește-ți șiretlicul!

În amintiri, și vechi și noi,

E soare mult, dar sunt și ploi,

Și tot acolo regăsim:

Iubirea, acest dar sublim.

Străbat cu gândul prin trecut,

Și-ajung până la început,

Și de acolo înapoi,

Aduc bucăți, cândva din noi.

Si astăzi suntem infinit,

De la apus la răsărit,

De foc nestins de amintiri,

Din nestematele trăiri.

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..

Ți-au spus: bea,

Că beau cu toții,

Ți-au spus: ia,

Din fumul morții;

Ți-au spus: minte-i,

Că sunt boi,

Ți-au spus: vinde-i,

Ca pe oi;

Ți-au spus: fură,

Bani sau viață,

Ți-au spus: jură,

Față-n față;

Ți-au spus: taci,

Vorbim doar noi,

Ți-au spus: faci,

La alții doi;

Și-a făcut la rândul lui,

Fix la fel, ba chiar mai mult,

Dându-și suflet dracului,

Dracului si iadului...

Fericit e omul care

Nu se plânge că nu are,

Nu se plânge-n gura mare

Nici măcar atunci când doare.

Fericit peste măsură

Este cel cusut la gură;

Cel ce tace și îndură,

Și-i umil, lipsit de ură.

Fericirea din durere,

Fără nicio mângâiere,

Când tu dai fără a cere,

Este cea dintâi avere!

Mai târziu am învățat,

Cine sunt, și am aflat,

Cu păreri de rău în suflet:

Omul vechiului păcat;

Lumea mare, lumea nouă,

Poleită-n stropi de rouă,

Irosită pe din două,

M-a pierdut, și v-o las vouă...

Animalice cadouri,

Vis scăldat doar in zerouri;

Prefăcute-n reci tablouri,

Suflete fără ecouri;

Sfărâmată-n zeci de rânduri,

Viață lungă, doar prin gânduri,

Amăgită de capturi

Și-a iluziei frânturi;

Uiți că-n noi e nemurire,

Ce se zbate de uimire,

Fierbe în dezamăgire,

Zace spre a sa trezire; 

Și strivind sub talpa grea,

Mult păcat din viața mea,

Ce perfid își ascundea:

Binele, sub formă rea;

Am ieșit la suprafață

Să-mi trăiesc o nouă viață,

Și-n a inimii balanță,

Doar prin EL primesc speranță!

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

Iar visez
Iar,iar,iar!
Cu ochii deshiși
Cu ochii închiși
Cu muzica oprită
Dar mai ales cu ea pornită
Iar nu pot să scap
Și nu pot să tac
De această agonie
De a nu trăi în lumea vie.
Iar nu mă pot opri
Iar nu mă pot porni
Să ies afară
Ca odinioară
Înainte să mă acapareze
Lumea visurilor treze.

Și iar visez
Iar,iar,iar!
Chiar și-acum când scriu
Nu mă simt ca un viu
Mă simt ca un vis
Nu ca-n paradis
Ca-n închisoare
Fără orice scăpare.

Asta-i lumea-n care,
Îmi trece viața-n mare
Trece chiar pe lângă mine
Fără măcar să mă știe.

-maladaptive daydreaming

Suferinzi, murim toți

Milă seacă, trecătoare
Condamnați, de inimi hoți
Plutind, o infinită mare

Valuri cugetă-nsetate
Tulburi ape, se încheagă
Și-nauntru înghețate
Singuri stropi, în apă neagră

Mințind, căci e onest
Simțind, căci suntem orbi
Sub formă de protest
Și rămânem totuși robi

Să te naști, sicriu fiind
Cu tristeți în inimi brute
Plângi cu trup, zâmbind
Cu ale noastre fețe, mute

Să-ți strângi iadul între mâini
Să-l privești ca pe un dor
Și să poți să nu te mânii
Când îi strigi un ajutor

Incleștând din dinți rubini
Sângerânzi de carne crudă
Sa-ți simt buzele străine
Să-ți simt silueta nudă

Al meu cimitir de zile
Îngropate-adânc credințe
De-ale vieții, legi fragile
Ce zdrobesc sărmane ființe

„Scriu de durere poezie,

Cu mâinile tremurând ușor,

Cuvinte rupte din tărie

Și lacrimi puse-n loc de dor.

Le-aștern pe foi ca pe o rană

Ce nu mai vrea să se închidă,

Fiecare literă e hrană

Pentru o inimă timidă.

Scriu ca să nu mă doară timpul,

Ca să nu țip în gândul meu,

Îmi leg speranța de cuvântul

Ce cade lin, dar e mereu greu.

Și-n fiecare vers se-ascunde

Un adevăr pe jumătate spus,

O umbră care se pătrunde

În tot ce-am fost și-n tot ce-i dus.

Mă plimb prin amintiri tăcute,

Ca printr-un oraș abandonat,

Cu pași de dor, încet pierdute,

Pe străzi de suflet sfărâmat.

Întreb pereții de ce doare,

Dar nu primesc niciun răspuns,

Doar ecoul care moare

Într-un suspin mereu ascuns.

Și noaptea vine iar să-mi fure

Puținul somn ce-l mai aveam,

Îmi pune gânduri reci pe gură

Și-mi spune tot ce nu voiam.

Dar scriu — și-n scris găsesc scăpare,

Chiar dacă doare fiecare rând,

E singura mea vindecare

Când lumea pare că-i flămândă de gând.

Și poate într-o zi, durerea

Va obosi să mă mai ceară,

Iar poezia — mângâierea —

Va fi lumină, nu povară.

Poate cuvintele-or să zboare

Din colțul ăsta de abis,

Și-or duce-n ele alinare

Pentru un alt suflet închis.

Dar până-atunci, în nopți târzii,

Când liniștea devine strigăt,

Eu scriu de dor și de pustii

Și-mi țin sufletul aproape, frigând.

Îmi port durerea ca pe-o haină

Pe care nu o pot lăsa,

Și-n fiecare vers e taina

A tot ce n-am putut uita.

Scriu de durere poezie,

Dar printre versuri, încet-încet,

Se naște-o mică bucurie:

Că încă simt… și încă cred.

Că din ruine și tăcere

Se poate naște început,

Și chiar și cea mai grea durere

Nu ține sufletul pierdut.”

În templul gol, cu grinzi de amintire,

Se lasă praful peste tot ce-a fost,

Nu mai e loc de nicio mântuire,

lar ruga-i un cuvânt fără de rost.

Suntem pribegi pe punţi de gheață subtiri,

Sub cerul plumbuit, străini de noi,

Culegem doar a timpului rugină

Si bem absenta orelor de-apoi.

Nu bate-un vânt, nu tremurắ o frunză,

E liniștea ce-ngheaţă-n mări de jad,

lar soarele, o rană ce refuză

Să mai apună peste-al minţii iad.

Suntem doar urme lăsate pe apă

Un vis ce s-a trezit mult prea târziu,

Și fiecare clipă ne sapă

Mai adânc în acest viu pustiu.

        Un pahar cu vin și linistea pe care o aduce după o zi lungă. Sunt seri în care nu vrei explicații nu vrei răspunsuri... vrei doar un moment pentru tine, să-ţi aduni gândurile si să respiri mai usor. 

        Dorul vine si pleacă, ca orice stare,iar noi învătăm să trăim cu el fără să-I mai punem la suflet atât de mult.

........................................................

         Un pahar cu vin, o poezie si un pic de dor... nu ca să uit, ci doar ca să mă bucur de clipă, exact asa cum era...

PAHARUL DE LINIȘTE 

Nu torn în pahar uitarea ce minte,

Nici gustul amar al vreunui eșec,

Ci liniștea oarbă, dincolo de cuvinte,

Prin care toți pașii zilei se trec.

E-o tihnă târzie, o poartă închisă,

Când lumea de-afară se cere uitată,

Iar dorul e doar o lumină aprinsă

Ce nu mai arde, ci stă așezată.

Îmi torn în pahar în ceasul târziu,

Căci multe vise au murit prea ușor,

Păstrând capul sus și spiritul viu,

Sorb din el liniște... după atâta dor.

Așa, fără zbucium, cu gândul curat,

Îmi beau clipa scurtă, cu tot ce-a adus,

Păstrând ce e nobil, lăsând ce-a plecat,

Cu ochii spre mâine și sufletul sus.

Și-n acest pahar de liniște deplină,

Nu caut minuni și nici lumi de cristal,

Ci forța de-a fi propria-mi lumină

În fața vieții, ca un gest triumfal.

..............................................................................  

Fiecare poveste are nevoie de un punct iar fiecare călătorie de un port în care să ancoreze definitiv. 

Cu aceste versuri, umplu astăzi "Paharul de poezie"...

Nu plec din lipsă de cuvinte, ci pentru că am lăsat în acest "pahar" tot ce aveam de spus.... cand nu era nimeni să mă asculte.

Poezia a fost modul meu de a respira, de a înțelege dorul, durerea și de a-mi găsi lumina, dar simt că am ajuns la acea tăcere plină, care nu mai are nevoie de rime.

Vă multumesc că mi-ați fost complici în această incursiune. Las versurile în urmă, ca o urmă de pași pe nisip, în timp ce eu aleg să trăiesc, pur și simplu, dincolo de cuvinte. Rămân cu sufletu sus și cu liniștea deplină.

Închei acest drum cu o reverență în fața voastră, cei care ați fost martorii tăcuți și buni ai parcursului versurilor mele și transformării mele.