Roata

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

O carte prăfuită,

În colț de etajeră 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă..

O rază de lumină 

Alunecă pe -o filă 

Și o privire senină 

Citi creația umilă.

Pulberea fu risipită 

Șlefuită cu migală,

Renăștea răsfoită,

Degajând sfială..

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea fără nume

De glorie străină..

Respiră -n cuvinte,

Din metafore curgea,

Trezea simțăminte ,

Fiorii culegea...

Încerci să porți șiragul de safire,

Dar gândul îți zboară la mătănii.

Și sufletu-i pe altarul de jertfire

De a uita c-au fost năzdrăvănii.

În iarba deasă, verde și în cețuri,

Oare se ascunde un spiriduș poznaș,

Ce se tot joacă cu ale tale simțuri

Și te include ca fiind părtaș?

Doar este timpul ce trece ca vântul

Peste iarba verde și ființe, grăbit.

El cârmuiește de veacuri Pământul

Și te-nconjoară în zboru-i robit.

Ți-amintește că viața-i frumoasă

Și să trăiești fără regret în prezent.

Iar timpul în zona-i vagă și faimoasă

Din nou va fi calm, înțelegător și fluent.

Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;

Ce e permis şi ce nu este permis;

Oare pot condamna sau pot lăuda;

Nu ştiu, căci totul în mine este închis.

În această lume nu-i valabil nimic,

Nu există nici un principiu consistent,

Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,

Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.

Simt un gust amar privind pe stradă,

O amărăciune drăcească, bestială,

Problema morţii îmi pare acum fadă,

Totul e calm, de-o linişte mormântuală.

Nu mai cred în absolut nimic,

Şi nici nu mai am nici o speranţă,

Realităţile au căzut toate, câte un pic,

Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.

Nu am nici sentimentul trecutului,

Iar prezentul îmi pare o otravă,

Nu ştiu dacă sunt disperat,

Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

Doamne, sunt un adânc al neputinței,

Un întuneric umbrit de întuneric,

O lipsă aridă de ploaie,

O noapte fară stele,

Un mister fără de lună.

De o veșnicie îmi scriu tristețea pe ape adânci și pustii de lacuri,

Doamne, sunt un Adam izgonit,

Tăcut și uitat în urmă.

Voi coborâ mereu mereu spre abis?

Sau suflarea Ta va sufla din nou viata și lumina în nările mele,

Aprinzând în inima mea lumina învierii,

Pălpâind în tăcere?

Sau nu...

Cand apare, cand dispare,

Si cand vine parca-i bine,

Si tu vrei cu disperare

Sa ramana mult la tine.

Ins-aproape din senin

Se topeste ca o boare,

Ramanand in loc venin,

Pana data viitoare.

De-ar ști omul când să vină,

De-ar ști omul când să plece,

De-ar sti noaptea că-i lumină,

De-ar sti când e focul rece;

De-ar zbura stând în picioare,

De-ar privi împărătește,

De-ar tăcea în gura mare,

De-ar iubi tot ce-l urăște;

De-ar zâmbi la tot necazul,

De-ar fi plânsul lui un râset,

De-ar întoarce-n-veci obrazul,

De-ar trăi doar pentru suflet;

De-ar lăsa ce-i rău în urmă,

De-ar gândi cu bunătate:

Ar rămâne vie umbră,

Și-ar fi veșnic peste toate.

Câte uși ferecate, de griji sfărâmate,

Ni se deschid în față și-n spate;

Călcăm grăbit să le închidem,

S-avem iar mâine ce să deschidem;

Uităm prea des care ni-i locul,

Fugim de noi, fuge norocul;

Prin vieți străine ne-adăpostim,

Nu să trăim, doar să povestim;

N-avem răbdare să mai simțim,

Trăim în grabă, și-n grabă murim.

Și ochii ne cer bucată de cer,

Și-n lacrimi ei pier, deschiși efemer..

Vremuri tulburi,

Mii și mii,

Fost-au ieri

Până să vii.

Dar odată ce-ai venit,

Toate mi s-au desluṣit;

Am aflat a mea cătare;

Mi-ai fost far intre hotare.

Nu-nteleg și nu-ntelegi,

C-au fost mii de ani întregi,

Când n-aveam nicio speranță,

Toate fară importanta?!

Însă tu ai fost lumină,

Licărirea cea divină;

Sufletului înghețat,

Dor de viață tu i-ai dat.

Ah ce tremur,

Ce cutremur;

Spaime crude,

Năruite...

Apare-n gând, și-apoi în faptă,

Și uite cum s-a terminat;

Prietenia e-ncheiată,

Întocmai, iar ai fost trădat.

Speranțe, visuri, împreună,

Clădite-n frică de amar,

Dezlănțuite în furtună,

Bolborosesc până dispar.

Au fost aici și vor mai fi,

Și iar se lasă pradă vieții,

Și-așteaptă până va veni

Triumful nedreptății.

Însă în spate, să nu uiți,

Mereu, tu să-ți privești podoaba,

Și-n dar, măritei tale nunți,

Săpatu-ți singur groapa.

Sunt in viata doua faze,

Ce se oglindesc mereu,

In miscari, gesturi si fraze

Si-ti formeaza propriu’ EU.

Prima faza de negare,

Te tine multi ani captiv

Si tot negi cu-nversunare

Ca esti prost, prost efectiv.

Si ramai asa blocat,

Pana ce in cap apare

Ceva nou, sofisticat,

Ce se cheama acceptare.

Si-acum c-ai aflat deja

Ca esti prost, chiar prost sadea

Treci la urmatoarea faza

Si-ncepi a semnaliza.

Te crezi important, chiar miezul,

Tu dai sfaturi, reciti Crezul.

Dintr-o data iti permiti

Pe ceilalti sa-i crezi tampiti.

Le explici cat esti de tare,

Cum si cat esti tu de mare;

Nu accepti nicio secunda

Sa fii iar prostul din umbra.

Pan’ la urma nu conteaza

Cat vrei sa pari de-ntelept,

Absolvind a doua faza,

Acum esti un prost destept.