Author David Filip

Total 3 creations
Registered on 9 марта 2024
Cautând in umbra - 515 views
Drumul spre schimbare - 526 views
"Reflecții în Căirea Iubirii" - 530 views
Random creations :)
Prezența absenței tale...
Mi-era drag... mai mult decât am știut vreodată să-i spun
Îl simțeam... reacție pură... prezență...
Părea să înțeleagă sufletul meu, cum îl purtam în gând,
Iar acum se rupe ceva în mine, când am doar scumpa lui absență.
Nu mai e cum era...nu mai poate...nu mai vrea
Și doare pentru că nimic nu pot să mai întorc.
Am învățat să-l port în suflet și în gând tăcut
Chiar de inima mi-e bucăți și sufletul mi-e foc..
Nici eu nu sunt la fel...și azi simt lipsă, așteptare și dor
Doar că nu le mai privesc ca o pedeapsă
Le scriu în tăcere... le simt și cam atât
Căci si-ntuneric există o lumină ce nu urlă, doar pulsează...
Și îți transformă absența în prezența cea mai profundă
Că-mi bați in inima bucățălită cu fiecare secundă.
Și la tine mereu mă întorc, în gândul ce adie
La fericirea ce mi-e dor să o simt... la un vin, în brațe la tine...
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Incorect
De ce dacă m-ai rănit,
Tot eu te mai iubesc?
De ce stau și nu dorm,
Și simt ca nu trăiesc?
De ce mă tot gândesc,
De când mă trezesc până adorm?
De ce mi-e cald și frig,
Și noaptea nu am somn?
De ce aștept să vii,
Dacă nu te mai vreau?
De ce te tot visez,
În brațe cum te iau?
De ce te am în gând,
Când stau singur plângând?
De ce atunci când strig,
Tu nu îmi mai răspunzi?
De ce mă doare sufletul,
Iar ochii îmi sunt uzi?
De ce aud in cap,
O mie de-ntrebari?
De ce doar faptele mele,
Pare ca au urmări?
De ce te mai regret,
Și sunt atât de necăjit?
De ce mi-ai spus ca mă iubești?
Dacă nu m-ai iubit...
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Am găsit...
Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit
Prezența absenței tale...
Mi-era drag... mai mult decât am știut vreodată să-i spun
Îl simțeam... reacție pură... prezență...
Părea să înțeleagă sufletul meu, cum îl purtam în gând,
Iar acum se rupe ceva în mine, când am doar scumpa lui absență.
Nu mai e cum era...nu mai poate...nu mai vrea
Și doare pentru că nimic nu pot să mai întorc.
Am învățat să-l port în suflet și în gând tăcut
Chiar de inima mi-e bucăți și sufletul mi-e foc..
Nici eu nu sunt la fel...și azi simt lipsă, așteptare și dor
Doar că nu le mai privesc ca o pedeapsă
Le scriu în tăcere... le simt și cam atât
Căci si-ntuneric există o lumină ce nu urlă, doar pulsează...
Și îți transformă absența în prezența cea mai profundă
Că-mi bați in inima bucățălită cu fiecare secundă.
Și la tine mereu mă întorc, în gândul ce adie
La fericirea ce mi-e dor să o simt... la un vin, în brațe la tine...
Corul mut cânta voios
Îți dăruiesc cât aș visa in noapte
Timpul fără tine nu e timp , e moarte
Plecând mâna , cercetez
Cu, cuvinte mă semnez
Să pot îndeplini destinul
Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră
Tu ești al meu unic căminul
Și n-am sa pot uita vreodată
Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul
Așa cum țăranul își iubește pomul
Așa cum universul ma învață
Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață
Poate norii chiar îmbătrânesc
Poate stelele nu strălucesc
Poate comorile din univers
Au ajuns la ultimul vers
Apele întind o masă
Soarele iar se revarsă
Scoici pustii șed pe nisip
Eu privesc statornic, al tău chip
Ecouri disperate se coboară
Sentimente de-odinioară
Jurăminte amorțite
Și destine despărțite
Corul mut cânta voios
Sufletul morocănos
Nu e timp Doamne, iubesc
Simt potopul cel, ceresc
Apăsarea e domoală
Nu v-a-ncepe o răscoală
Să cuprindă întreg locul
Să lovească și norocul
Parfumate vieți pătate
Grele zile numărate
Suflet mort și îngropat
Rodul putred , nu bogat.
Trece timpul peste praf
Praful trece peste timp
Lasă semne , caligraf
Nu există anotimp.
Murmure cotropitoare
Pe pășuni nu-s căprioare
Nu-s nici șanse să învie
Nu există colivie
Să rețină cu minutul
Și secunda , și trecutul
Colorat si simplu dans
Astăzi nu sunt pași de vals
Azi cărbune și , durere
Nu e loc de revedere
Ca un orb , simt adierea
E departe apropierea.
Falnic un destin mustrat
Griji , iluzii au spintecat
O fărâmă de iubire
Un portret de izbăvire.
Incorect
De ce dacă m-ai rănit,
Tot eu te mai iubesc?
De ce stau și nu dorm,
Și simt ca nu trăiesc?
De ce mă tot gândesc,
De când mă trezesc până adorm?
De ce mi-e cald și frig,
Și noaptea nu am somn?
De ce aștept să vii,
Dacă nu te mai vreau?
De ce te tot visez,
În brațe cum te iau?
De ce te am în gând,
Când stau singur plângând?
De ce atunci când strig,
Tu nu îmi mai răspunzi?
De ce mă doare sufletul,
Iar ochii îmi sunt uzi?
De ce aud in cap,
O mie de-ntrebari?
De ce doar faptele mele,
Pare ca au urmări?
De ce te mai regret,
Și sunt atât de necăjit?
De ce mi-ai spus ca mă iubești?
Dacă nu m-ai iubit...
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Am găsit...
Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit