Vise

o sclipire –
nu e singură.
umbra o urmează
ca o respirație
care nu s-a născut
fără piept.

fiecare pas
împletește drumul
înainte să existe.

nici început,
nici sfârșit —
doar noduri
care se țin de mână.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

Moșule,ce faci , ești bine,?

Mă opresc iar pe la tine 

Să -mpart plictisu -n jumate,

Să te slujesc ca și la carte.

Ce poftești la prânz, bătrâne,

Oare cum e vremea mâine..

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic tac -ul vieții..

Radioul sună în surdină,

Sorbi din Cana ta plină 

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe..

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran;

Tastezi cu patos, dar în van..

Nici de cină nu te -atingi,

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i scopul tău, sărmane,

Nu să te vaiti la icoane..

C-ai fost bătut de soartă;

Să te usuci ca și o plantă,

Șezând în scaun , osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă 

Lampa să ți -o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te-njurä...

Nu mă duce dorule

Unde-s negre apele.

Nu mă duce nicăieri,

Unde există doar ieri.

Nu mă duce unde-s cruci

Și viețile la răscruci.

Nu mă duce la iubiri,

Care dor și au amintiri.

Dorul doare, dorul plânge,

Inima în două îmi frânge.

Dorul arde și te îndoaie,

Ca pe o creangă după ploaie.

Dorule eu ți-oi cânta,

Inima nu-mi frământa.

Dorule du-te departe,

Să nu te mai simt în noapte.

Ce rost mai au cuvintele rostite 

Dacă de urechile ei nu sunt auzite,

De ce să te pierzi în vise interzise 

Dacă obiectivele-ți rămân neatinse?

Am renunțat de mult să mai caut fericire,

Iubirea-mi este un blestem de nemurire

N-am cum să-l rup, nu mă pot ascunde,

Sentimentele curate nu pot fi corupte.

Aș putea să mă mint, dar de ce s-o fac

De ce să irosesc cuvinte când pot să tac,

De ce să-mi pese atât de mult de toate

Nu rămâne nimic lângă mine după moarte.

Îm minte am doar haos, nu-nțeleg nimic,

Nimic nu se legă, îmi vine mereu să strig,

Să strig de durere într-o profundă tăcere 

Să m-audă doar îngeri cu aripi negre.

La marginea iadului am să scriu o pezie

Toate gândurile am să le las pe-o hârtie.

Iubirea ce ți-o port o să-mi fie cerneală

Scriu o eternitate să rămân cu mintea goală.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Anii trec pe răsuflate,

De -al vremii gând brăzdate,

Lasă -n urma lor citate 

Pe pietre înlăcrimate.

Pt suflete pierdute,

De firul vieții rupte,

Jelind marile iubiri,

Se cuibăresc în amintiri.

Pe cărările pustii,

Cu pași tăcuți și goi

Ne perindăm și noi;

Tineri ori cărunți 

Suntem idem, mărunți...

Doar o punte ne desparte 

Între naștere și moarte,

De-a fi sau a nu fi,

Pe-un altar ne-am jertfi 

Să fim stăpâni pe soartă,

Creionând pe -o hartă 

O clipă de eternitate 

Între ziuă și noapte..

Torn în amforă savoare

Să se adape ori și care

Din argilă , apă , lut

Eu mi-am costruit un scut

Nici nu stiu ce e pe afară

Viața mi-e interioară

Scormonesc mereu prin ea

De-o comoară poate-oi da.

O comoară , nu de arginții

Nici pietre prețioase .

Un filon ascuns în scris

Ca și viața mea-un vis .