Sarcastic

De ziua iubirii am ieșit la plimbare

Să mă încălzească razele de soare 

Am primit în dar un buchet de flori

Galbene ca luna ce-am surprins-o-n zori.

Era un aer atât de cald și mirosea a primăvară 

Pe străzi doar siluete zâmbitoare 

Pășeam agale în gând cu tine

Și mă-ntrebam de ți-a plăcut...răvașul de iubire.

Mi-a fost atât de teamă să-l trimit

Mintea-mi spunea să nu, dar sufletul s-a-mpotrivit.

Și tot plimbându-mă prin gânduri 

Am învins teama și ți-am lăsat niște rânduri.

N-astept răspuns... cred că nici nu aș vrea

Vreau doar să știi că m-am gândit la tine

A fost un gest din toată inima

Ce-aș vrea să îți rămână o dulce amintire.

Căci ai rămas imprimat în sufletul meu

Aș putea spune că mi l-ai pătat

Dar ar fi nedrept să spun acest lucru...

... azi doar, din nou, de dor....m-am îmbătat... 

Te iert că m-ai lasat în agonie

Când cu tăcerea m-ai crucificat de-atâtea ori

Te iert că m-ai scaldat în ură și mânie 

Te iert cu inima curată... de-o 1000 de ori.

Iert nepăsarea cu care m-ai îngenunchiat

Când imi doream o ultimă îmbrățișare 

Te iert că in grabă m-ai judecat 

Lăsând în urmă atâta disperare.

Te iert pentru ce ai greșit odată 

Trădarea n-o las să-mi tulbure gândul 

Te iert... căci viata să ne-mpace nu mai poate

Te iert și-aștept să ne-mpace pământul...

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Nu la tine am bătut, ci la porți de Cer, 

Când dorul de-un vin devenise un chin.

Am ales dintre toate deșartele căi, 

Să cer de la Cer un miracol senin.

Și iată-l în cupă de-un roșu de vis

Fetească Neagră ce-n suflet pătrunde... 

... refuzul tău aspru acum s-a stins

Lăsând doar lumină pe buze și frunte.

Simt gustul de mure și prune uscate

Un strop de scorțișoară și pământ roditor

... e munca și pasiunea ta prin Cer strecurată

Să-mi fie balsam pentr-un dor istovitor.

...E lung postgustul, ca o amintire...

Catifelat și fin ca un vis împlinit.

O lecție sfântă de nesfârșită iubire - 

Cerul de-l rogi, dă tot ce omul n-a voit.

Sorb pacea din margini de sticlă,

Căci darul e sfânt când e cerut de Sus.

Iar gustul de mure în suflet îmi picură 

Ca binecuvântarea unui vin la apus.

Nu mai privesc în viitor cu teamă,

Nici nu mai aștept vreun semn de la pământ, 

Căci sufletul, când sincer Cerul cheamă, 

Primește tot prin tainic legământ.

Mi-ai spus un NU, ce va durea o viață,

Și m-am întors spre stele în tăcere 

Și Cerul întinzându-și o aripă 

Mi-a dat din truda ta... o mângâiere.

.............

Feteasca Neagră în cupă-mi strălucește 

E "darul tău " ce Cerul mi l-a dat

Și sufletul pare că se mai liniștește 

Căci a primit ce zile-ntregi a tot rugat.

În cupă am parfum de o licoare rară 

E dar divin... nicidecum pământesc 

O lecție ce-n suflet se coboară 

Doar Cerului se cade... să-i cerșesc.

Nu uit cum tu mi-ai zis să plec

Mi-ai zis "frumos" ca sắ dispar

Indiferent ţi-a fost de tot

lubit-am mult dar în zadar.

Am plâns din suflet cu durere

Refuzam s-accept că ne-am pierdut

De ar veni o ploaie .. tot să spele!

Că lacrimi n-am să te mai uit.

Cu vorbe alese inima mi-ai găurit

Mi le-ai scuipat în ea cu foc

Uitând ce tot tu mi-ai promis

Din povestea noastră.. ai făcut joc.. 

Dorul de tine mi vine în valuri

In dimineața asta par sa ma înece

Imi beau cafeaua fierbinte fără zahăr

Afara-i soare. Dar e atât de rece!

Și-mi închid ochii-n fața lui

Și mi te văd pe tine

Si-i șoptesc ce mult mi-aş dori

Să te trezești în gând cu mine.

Să-mi dai un semn oricât de mic

Dorul de tine sa-mi aline.

Ca-I simt in mine cronic

Cum tot îți aparține.

E-o zi în care dorul ma doboară

Simt ca nu mai pot îndura absența ta

Mi-ar fi de-ajuns sắ-ti aud vocea

Să-mi alunge din ochi suferința.

Și azi trăiesc sa-mi fie dor de tine

Nu simti, nu știi, nu vezi

Cum amintirile adie-n mine

Când doar aș vrea...sa te îmbrățisez.

Aș vrea să mă trezesc, iarăși copil
Și mingea să o bat, pe ulița din sat,
S-o mai aud pe mama, că mă strigă
Copile, treci acasă, că s-a întunecat.

Aș vrea să duc, din nou ghiozdanul
Chiar dacă-i greu și eu sunt un pitic,
Să mă așez în banca de la fereastră
Și fericit să fiu, când doamnei îi recit.

Aș vrea să trec pe la liceu, în Dorohoi
Să-mi văd colegii și-ai noștri dascăli,
Să-mi amintesc cum gardul îl săream
Să ne plimbăm prin parc și, a... chiuli.

Aș vrea să alerg prin holul facultății
Pe unde era interzis pentru studenți,
Să tai din drumul ce ducea la clinici
Unde ne așteptau... bolnavii pacienți.

Aș vrea ca tânăr să mai fiu ca altădată
Și să mă plimb în doi...cu-a mea iubită,
Pe-aleile cu teii înfloriți, din Iașiul drag
Sărutul ei să-l fur și să-i rămân... ispită.

Aș vrea ca dorul... să mi-l pot ascunde
Și să nu simt durerea ce mă cuprinde,
Că anii au trecut și am rămas cu dorul
De tot ce-am scris și, asta mă... ucide.
.................................
Mi-e dor, de tine tinerețe, trecătoare
Mi-e dor, de ce-am trăit în astă viață,
Mi-e dor, de voi părinți, astăzi plecati
Rămân cu dorul și-a mea... speranță!

Îți mulțumesc Doamne Sfinte pentru toate binecuvântările primite căci de când am venit pe lume ,m-ai ținut de mana și mi-ai dat tot ce am avut nevoie,nu m-ai lăsat sa cad,sa plâng,sa spun nu pot!ai fost acolo lângă mine și m-ai încurajat sa merg tot înainte cu capul sus și cu încredere în Tine ca tot ce azi nu merge bine mâine va fi asa cum trebuie sa fie! Eu am greșit înaintea Ta,nu am simtit iubirea pt Tine și te-am părăsit fără sa ma uit la ce am avut și am pierdut! Tu însă ai continuat să ma iubești venind la ușa casei mele și luminându-mi mintea și inima mi-ai aratat drumul spre lumina și o viata mai buna! Îți mulțumesc pentru tot ce primesc și te rog nu ma lasă să te părăsesc.

În liniștea serii, când totul se stinge,

O șoaptă din mine încet mă atinge.

E dorul de vise, de clipe ce-au fost,

E umbra ce-mi cântă tăcerea pe rost.

Pe cer se aprinde o stea ce tresare,

Ca lacrima-n ochi ce nu vrea să dispară.

Ascund în privire o lume de gânduri,

Dar nimeni nu vede ce-i dincolo-n rânduri.

Mi-e frică de oameni, dar nu de durere,

Căci ea mi-e prietenă, uneori mângâiere.

Și tot ce nu spun se preface-n tăcere,

Dar tăcerea vorbește cu voce de stele.

Aș vrea să fiu vântul ce scapă de tot,

Să uit cine sunt, să fiu doar un nor,

Să plâng peste lume și-apoi să mă-ntorc

În mine, mai vie, mai simplă, mai dor

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

Детский стон, эхом по дому,

Не плачь и не крик, молчаливое эхо.

Они и не знали что может быть по другому,

и к счастью дорога закрыта железною вехой.

и мать и отец, молчали вздымая руки,

Уничтожая детские годы.

Причиняя детишкам, адские муки,

Лишая их детства, любви и свободы.

Они уже давно не теряют слёзы,

и уже давно не просят пощады.

их поглотили детские грёзы,

Скоро погаснут их боли лампады.