Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine

Boala mea, Doamne,

n-a venit ca o pedeapsă,

ci ca un leagăn

în care m-ai așezat

ca să nu mai fug.

La început am strigat —

să plece, să tacă, să moară.

Dar ea a rămas,

și în liniștea ei

am început să Te aud.

Mi-ai legat trupul

ca să-mi dezlegi sufletul,

mi-ai înfrânt mersul

ca să-mi întinzi zborul.

Când durerea m-a așezat la pământ,

am început să privesc cerul.

În febră, în slăbiciune,

în carnea care se rupe,

Tu ai semănat cântare —

nu pentru gură, ci pentru inimă.

Am înțeles că boala

e o școală tăcută

unde nu se învață cu mintea,

ci cu inima frântă în rugă.

Și acum nu mai cer să treacă,

ci să-și împlinească rostul:

să mă legene, încet,

spre Tine.

Te-am chemat, Doamne,

și nu ai răspuns în graba mea.

Am strigat către cer

și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.

Am urlat cu buzele sângerânde,

și nimeni nu m-a auzit.

Mi-am întins mâna în întuneric

și doar tăcerea mi-a răspuns.

Dar n-am plecat.

Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,

cu sufletul aprins de dor,

ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.

Timpul a trecut,

dar nu mi-am pierdut credința,

ci am învățat că Tu vii

nu când inima vrea,

ci când inima e pregătită.

Mi-ai vorbit într-un gând,

mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,

și Te-am simțit mai viu

decât în mii de cuvinte rostite.

Doamne,

nu-mi da răspunsuri grabnice,

ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,

și o clipă din veșnicia Ta —

și o liniște care să mă odihnească

în Tine.

Nu pâinea mea, Doamne,

ci inima mea ți-o dau.

Nu ca dar,

ci ca datorie a ființei

care a înțeles că iubirea

nu cere, ci arde.

Am ținut-o ascunsă mult,

împărțind-o între vise și frică,

între oameni și umbre,

până ce n-a mai rămas nimic

din chipul Tău în ea.

Atunci am înțeles:

că jertfa nu e moarte,

ci întoarcere.

Că inima nu se rupe pentru a fi pierdută,

ci pentru a deveni altar.

Iată-mă, Doamne —

fără cuvinte de laudă,

fără merite,

fără scuze.

Doar cu o inimă arsă de lume

și gata să ardă pentru Tine.

Primește-mi cenușa

ca început de tăcere sfântă

și fă din rana mea

o rugăciune care nu se mai stinge.

M-am temut de moarte, Doamne,

ca de un hoț

venit să-mi fure tot ce sunt.

Am privit-o ca pe un sfârșit

și am încercat să fug.

Dar ai lăsat-o să mă urmărească

până am obosit să fug.

Și atunci, când am întors privirea,

nu am văzut o umbră,

ci o ușă.

Moartea nu era întuneric,

ci o mantie grea

pe care trebuie s-o port

ca să intru în lumină.

Ai ascuns viața veșnică

în spatele durerii,

ca doar cei ce iubesc

să o caute până la capăt.

Și când mi-ai arătat

că moartea este naștere

într-o lume fără sfârșit,

am început s-o privesc

cu ochi curați.

Nu o mai urăsc, Doamne,

ci o îmbrățișez

ca pe o trecere înspre Tine.

Și știu acum:

lumina din spatele morții

e fața Ta,

ne arsă de nimic,

veșnică,

blândă,

sfântă.

Frica, Doamne, nu strigă —

ea șoptește.

Și-n șoapta ei

se clatină stâncile credinței

și se face ceață în suflet.

Am privit lumea cu ochii închiși,

căutând siguranță în ziduri,

în oameni, în mine —

dar zidurile cad,

oamenii pleacă,

și eu mă tem de mine însumi.

Frica e un dumnezeu mic,

dar gelos,

care cere închinare

zi de zi, clipă de clipă,

până ce genunchii slăbesc

nu de rugă, ci de spaimă.

Și totuși, Tu m-ai chemat

nu cu tunet,

ci cu o liniște

care nu se teme.

Mi-ai spus:

„Nu frica e primejdia,

ci să crezi că ea e stăpână.

Eu sunt Cel ce a spart mormântul,

nu Cel ce se ascunde în umbre.”

Și-am ieșit —

nu curajos,

ci ascultător,

cu pasul tremurat,

dar cu inima în Tine.

Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut

o sete de cer și o rană de sânge.

Și am umblat prin patimi

ca un orb care simte lumina,

dar n-o poate privi.

Fiecare cădere m-a îmbrăcat

cu o haină mai grea,

și păcatul — strâns la piept —

a crescut ca un fiu bolnav

ce nu vrea să moară.

Dar Tu nu m-ai urât.

Ai stat la marginea focului,

lăsându-mă să ard

până când cenușa mea

n-a mai avut unde să se risipească.

Și-atunci mi-ai vorbit —

nu cu tunete,

ci cu atingerea unei suferințe

care nu mai cere iertare,

ci renaștere.

Patimile mele s-au făcut cruce,

și crucea — drum.

Apoi, pe lemnul rușinii,

mi-ai scris un nume nou:

Cel ce nu se va pierde,

ci, va Învia...

Duhul sfânt ma îndemnat,

Să te caut nencetat,

Credința adevărată,

De Dumnezeu arătată,

Ma-ndemnat să fie și eu,

Cu iubitul Dumnezeu,

Și să văd lucrarea ta..

Lumii-ntregi a arăta,

Dragostea ce e în tine,

De la Domnul nostru vine.

Ai făcut un lucru sfânt,

Mănăstire pe pământ..

Pe pământul Românesc,

Lucrul e Dumnezeiesc,

Vei fi pomenit mereu,

Ești iubit de Dumnezeu,

Iubite Gigi să ști,

Că RAIUL te va primi.

Mănăstirea Comanca,

E un dar, cel vei lăsa...

Pentru amintirea ta.

Domnul fie lăudat.

Mulțumim ce ne-ai lăsat.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Ea credea ca rupe clipe,

dar zmulgea ceva din timp

cu tristetea invelita,

si cu gindul impletit.

Unde mai striga cu soapte,

unde culegea din frig

asteptarile desarte

mai lasat imbatrinit.

Ea credea ca este piatra,

aruncind-o ridicind

dar o inima desarta

intre cer si un pamint.

Tot credea si poate crede

ea asa si a ramas,

cu rupturi tristete,clipe

fara timp ce are pas.

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

Cine nu-și aduce-aminte

Cum a fost copil, cândva,

Și, că nu avea vreo grijă

De nimic, ce se-ntâmpla. 

Rău sau bine-n jurul tău

Asta n-avea importanță,

Ușor treci peste necazuri

Când părinți-s...siguranță. 

Mergi la grădi și la școală

Cu bunicii, strâns de mână,

Ce-și doresc,...primul să fii

Și cu zece..mate..și română. 

Vii acasă, mergi spre joacă

Și des faci, vreo boroboață,

Când primești...o urechială

Și un ,,ordin "..treci și-nvață. 

.......................    

Toate-acum sunt amintiri

Puse-n vers, pentru nepoți,

Hai întoarce-te...copilarie

Și ne scapă... de roboți!