PROTOCOL DE VEGHE

Originea se deschide ca o pagină albă,

fără zgomot, fără exces,

clară precum o ipoteză nerostită.

Universul se așază metodic,

materia pulsează tăcută

în ritmul unei ordine invizibile,

asemeni unui vals de stele reci.

Stelele, distante și austere,

strălucesc ca axiome luminoase,

fixe în propria lor tăcere,

martorii nemișcați

ai unei persistențe absolute.

Spațiul, amplu și disciplinat, se întinde

asemenea unei săli de lectură infinită,

unde golurile au greutatea unor gânduri clare,

iar lumina se strecoară printre idei.

Timpul, măsurat și discret,

nu curge ca un râu romantic,

ci pulsează asemenea unui metronom precis,

ordonând transformarea fără o cometă.

Subiectul apare târziu, fragil,

o notă de subsol vie,

mică precum o paranteză,

dar esențială - locul intim

în care universul,

vast și impersonal,

își întoarce, pentru prima dată,

privirea asupra propriei sale lumi.

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.

Diminețile nu mai încep cu soarele,

ci cu alarma

care ne scoate din vise

ca dintr-o aplicație închișă brusc.

străzile curg în grabă,

oameni cu căști în urechi,

fiecare ascultă altă lume

și o numește realitate.

Ne spunem: „sunt bine”

prin mesaje scurte,

ca și cum emoțiile

ar consuma prea multă baterie.

Uneori aș vrea să apăs pe pauză,

să pun viața pe mod avion,

să nu mai ajungă nimic la mine

în afară de liniște.

Pentru că dincolo de zgomot,

de like-uri și semnale slabe,

încă există un eu

care nu are nevoie să fie încărcat.

Nu s-au grăbit spre cer.

Au rămas.

Au lăsat harul

să le atingă voința

până când aceasta

n-a mai vrut altceva.

Trupul lor n-a fost depășit,

Ci curățat de zgomot,

ca o fereastră

care nu reține lumina.

Fiecare sfânt

e un loc unde lumea

nu s-a închis definitiv.

Nu au fugit de moarte,

dar moartea

n-a mai știut ce să facă cu ei.

În tăcerea lor,

Dumnezeu nu Se afirmă,

ci se lasă locuit.

De aceea, chipurile lor,

nu impresionează, ci liniștește

prezențe care nu cer atenție,

ci adevăr.

Timpul cu ei, nu curge

ci se adună.

Cafeaua se răcește încet,

ca o zi care a pornit cu sens

și l-a pierdut pe drum.

Neagră, densă, aproape lucioasă,

ține în ea o lumină stinsă,

o căldură care nu mai știe

pentru cine a fost.

Aburul se ridică o clipă,

subțire, nesigur,

ca o idee bună

abandonată prea devreme.

Se destramă în aerul palid al dimineții,

unde toate lucrurile par

ușor dezordonate cu ele însele.

Cana - albă, ușor ciobită-

este un vas al memoriei minore.

A adunat dimineți succesive,

buze grăbite,

tăceri neterminate.

Stă pe masă ca un martor inutil,

discret,

dar imposibil de ignorat.

Lumina intră oblic,

tăioasă și rece,

ca o explicație prea exactă.

Taie umbrele în fragmente subțiri,

le așază metodic pe podea

și pleacă mai departe,

fără să se întoarcă.

În jur, lucrurile rămân suspendate

într-o ordine provizorie:

scaunul, ceasul, fereastra -

toate par să aștepte

o decizie care nu mai vine.

Timpul nu curge,

se așază.

Cafeaua se răcește definitiv,

cu o demnitate tăcută.

Nu mai cere nimic.

Este ca o promisiune

care nu a fost încălcată,

ci pur și simplu uitată.

Și poate că aici începe dimineața:

nu în gustul amar,

ci în acceptarea lui.

Tăcerea se așează

cu gravitatea unui adevăr vechi

fără anunț

fără martori.

Zgomotul lumii se retrage lent,

ca o mare care își recunoaște limita,

lăsând în urmă

forme fragile de sens.

Îmi dezbrac gândurile

de urgență

de grabă

și rămân

într-o atenție pură.

Timpul nu mai curge -

pâlpâie

un cursor subțire

între ce a fost

și ce încă nu îndrăznește să fie.

Nu se scrie nimic

și totuși

totul se așează.

Iar clipa

pentru o respirație adâncă

își amintește

de eternitate.

Dublură...scuze! N-o pot anula!!!

Flăcări aurii

Pogoară din soare

Peste lanuri vii

Ca să le măsoare

Cu drag le sărută,

Ele mulţumesc

Şi, zâmbind complice,

Se desfac în spice.

Marea se-nfioară

Pescăruşii zboară

Spre albastre zări

Până-n depărtări...

Şi poartă pe aripi

Vise îngereşti

Să le dăruiască

Celor pământeşti...

Copiii aleargă

Pe nisipul ud

Lăsând mărturie

Vis de vara vie!

Gândindu-mă la tine eu 

Te privesc tăcut-mirată;

Sărutându-ți fruntea ta

În noaptea mea uitată.

Tu ești cerul meu senin 

Plin de stele luminoase,

În noaptea ce se perindă lin 

Ce-mi scânteie în ochii mei raze.

Iubirea mea ești tu 

Celule, senin-albastru;

Cel ce-nrourezi pământu 

Umplându-l de verdeață.

Am văzut, Doamne,

că durerea nu este doar o rană,

ci o revelație tăcută,

o fărâmă din înțelesul Tău

pătruns în carne.

Nu am cerut-o,

nici nu am dorit-o,

dar a venit.

Și, pe măsură ce am îngenuncheat în fața ei,

am înțeles că nu doar trupul se frânge,

ci și sufletul care nu poate înțelege.

Durerea m-a învățat

nu despre rău,

ci despre adevăr.

În mijlocul ei,

am descoperit fragmente de lumină

care nu se văd cu ochiul,

dar care strălucesc din adânc.

Am învățat că nu suferința e întunecată,

ci umbra pe care o aruncă.

Durerea mi-a curățat ochii

și mi-a arătat

ceea ce nu am vrut să văd:

că Timpul nu e doar o cale,

ci o călătorie sacră.

Revelația durerii nu apare în strigătul ei,

ci în tăcerea pe care o naște.

Căci în ea, Doamne,

am înțeles că nu exist doar pentru mine,

ci pentru cei care mă poartă

și pentru cei care mă vor urma.

Durerea a fost nu un capăt,

ci o poartă.

Căci din ea a ieșit lumina

care m-a dus la Tine,

și nu am mai cerut niciodată

să mă izbăvești de ea,

ci doar să mă păstrezi în lumina

pe care ea mi-a revelat-o.

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

Fără sens 

Ieri legam cuvintele de-o oglindă

In sensul în care as fi vrut sa merg 

Stră-zile erau închise 

Un ochi de apă se scalda în ploaie 

Gura mi-o luase pe cărări 

La brat cu-o pălărie

Picior grăbit către pantof ,căzu pe trepte frânt

Un vis venit din vid, trecea prin sens opus cu viața 

Taxiul omului de rând, îi rătăci speranța

Azi norii cer un jurământ

Să punem o dorință 

Când tot ce e pe lume sfânt 

Lăsăm în suferință

O talpă calcă apăsat buricul 

Noi toți ne ducem aplecati 

Cu pleoapele acoperind pe IRISI

Unde lumina-i împărat 

Și taxele o cere 

Când codrul pleacă liniștit 

Azi drujbele ne cer tribut  

mortal 

Of maică,ce durere 

Azi cioburi crengile se fac 

Nimic nu le mai cere 

El,eu sau tu 

Si-un snop de vieți trăite 

Punem culori pe ochii orbi 

Și lacrimi pe cuvinte 

Si ne uităm profund 

La noi,la ei,la voi 

La ieri,la azi ...și stop 

Mâine nu vine!

Florin Ristea 

11.07.2024

22:00.