Poezia - cheie sol -ară

Pe chipul ei aștri sau stins.

În părul ei ninsori au nins. 

Iar ochii ei și-acum păstrează, 

Sclipirea care radiază.

În sufletu-i sunt adunate,

tristeți și bucurii de-o viață.

Iar mâinile mici și ridate,

ne mângâie în fiecare dimineață.

Azi ninge nu știu a câta oară...

Din cer în părul ei fulgii coboară.

Sunt binecuvântări cerești,

Ea este icoana vieții pământești.

Trec anii necruțători peste tine,

puterile ți se știrbesc ușor.

Aștepți cu dor copilul ce nu vine

iar sufletu-ți e mistuit de dor.

Vocea caldă și blajină

iarăși icoanelor se închină.

În ruga ta către Dumnezeu

ceri binele copilului tău.

Pictat rămâne chipu-i sfânt

acolo, printre îngeri ești o minune. 

Aici, prin viața pe pământ

icoana pentru închinăciune.

Pe chipul ei mereu vor arde

noi aștrii luminoși și vii.

Ea este călăuza pentru mai departe

pentru al omenirii neam, pentru copii.

Ea este MAMA - candela mereu aprinsă.

Ea este rugăciunea către Dumnezeu trimisă.

Cât mama ne mai este în viața, 

pleacă urechea la a ei povață.

Gânduri peste gânduri...

se roiesc în cap,

Citesc printre rânduri 

dar din gând le scap.

Obosit de vreme

ca frunza de ploaie

sufletul mai geme

sub dorul care-l îndoaie.

Vorbele rostite

se pierd în tăcerea

șoaptelor șoptite 

dulci ca și mierea .

Mă alint cu gândul

că totul se trece

precum bate vântul 

într-o iarnă rece.

Mă împac cu gândul 

ca-n viața aceasta trecătoare 

suntem două urme clare 
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.

Muzica și poezia —
o linie de lumină
ce nu se frânge-n furtună,
ci coboară în inimă
să adune soarele din tăceri.

Poezia — prelungire a sufletului
printre cuvinte,
acolo unde litera pulsează
ca o viață aprinsă, dârză,
refuzând sfârșitul.

Ea nu spune —
ea crește.
Tăcut,
din rădăcina dorului
ce-și află drumul spre lumină.

Muzica —
pulsul febril al inimii,
uneori frânt,
dar atât de viu
încât adevărul nu mai poate fi ascuns.

În el, sufletul se scaldă
în taina vieții,
unde durerea devine nuanță,
iar lumina — prezență.

Ascult cu restul de liniște
dincolo de cuvinte,
și scriu cu ceea ce n-are odihnă.

Căci acolo,
unde sunetul atinge rostirea,
nu se naște un vers —
ci o respirație
care ne ține vii.

Pe turla lumii, veche și obosită,
un clopot tace, dar ecoul cheamă.
Sub cerul stins, lumina rătăcită
se-aprinde lin — ca o icoană-n ramă.

Atunci coboară, blând, din depărtare,
un stol de îngeri, palizi, pictori sfinți,
cu aripi moi, făcute din iertare,
și ochi aprinși de doruri...cuminți.

Ei poartă-n mâini paleta nemurire,
cu tonuri calde, vii, dar luminoase,
și-nvăluie pământul în iubire,
cum Domnul scrie-n cer cu litere duioase.

„Să fie-ntins apusul peste lume,
ca o cămașă ruptă de păcat”,
șopti un înger, rostind un vechi nume,
iar soarele zâmbi, murind, dar luminat.

Și-n jurul casei Domnului, sub cruce,
tăcerea se lasă și respiră,
iar cerul, ca o rană ce se duce,
se vindecă în aur și se miră...

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.

Ai ales să pleci, atunci…

când cel mai mult doream

alături de tine să merg la pas

dar nu a fost să fie, a rămas…

doar un vis acel gând, acel pas…

Ai ales o altă cale, acolo

unde nu am avut loc noi…

Nu am căutat să te reținem

din drumul tău croit aparte

tu ai lăsat loc gol, e gol, dar poate…

vei regreta printre anii ce-ți vor cerne viața.

Ai ales fără să te întrebi…

ce va fi în urma ta

acum e prea târziu să-ți spun

că încă te mai aștept să vii,..

acum sa lăsat ierni reci, târzii

m-am învățat singură în seri pustii.

Ai ales calea ușoară pentru tine,

am tot crezut că am semnat ceva

în viața ta de om hoinar

dar cum era de așteptat, iar…

m-am convins că este inzadar

să-ți pui speranță într-un ghiogar.

Ai ales o nouă cale, crezând
că-i drumul cel mai bun

dar uite că acum îți spun

că nu mai am nevoie de tine

chiar dacă tu vei mai dori

vreau să știi,nu ai cale de a reveni.

Tu ai ales, acum trăiește

ce ai ales aceea iubește

acum eu pașii mi-i țin drept

și nu mai caut pașii tăi

în nopți târzii pe alei

te-am dezlipit,ca timbra de clei.

Acum  am ales să uit de tine,

îți mulțumesc doar pentru faptul

că datorită ție, am văzut lumina 

zilei și am gustat din astă viață

și am simțit din amarul ei,

dar și din a ei dulceață.

Eu am ales pe altcineva

să-i spun tot ce nu ți-am spus ție

și am găsit loc în inima sa

dragoste, căldură și duioșie

Acum te rog să nu mă cauți niciodată,

uită că îți sunt fiică, eu voi uita că îmi ești tată.

Tu ai ales atunci,cândva…

când eu aveam mai multă nevoie

de brațul tău ferm și de siguranța ta

ai ales să pleci din viața mea

acum nu te mai supăra

Adio îți spun, fost-am cândva...fica ta.

scumpul meu, recunosc, sint bolnava, fara speranta.

medicina e neputincioasa, doctorii ce sa faca, nu stiu.

violez aspru si nemilos cu trecutul visele de dimineata,

cind ma trezesc de la plinsetul nenascutului nostru fiu.

primavara-a venit , dar vintul nu inceteaza sa bata.

eu traiesc la timpul trecut imperfect - al meu si al tau.

de-as putea, as intoarce, ce a fost intre noi doi odata:

poezii, sarutari, fericire, chiar si ceea ce-a fost mai rau.

boala mea-i incurabila si traieste in mine, vrei sau nu vrei,

(tot ce-a fost in trecut, ce-am trait foarte greu putrezeste),

dar, prin zimbete si incurajari a vechilor prieteni ai mei,

eu sint vie!, eu traiesc fara tine si se pare, ca-mi reuseste.

scumpul meu, nu uita sa zimbesti si, te rog, traieste-n realitate,

niciodata sa nu te pierzi in ceilalti si mereu fii sincer cu tine.

intre noi, (de la mine la tine) - zeci de versuri triste, epuizate

si foarte multa iubire cu alta, intre noi, (de la tine la mine).

Dacă stai a judeca,

A fost dreptate cândva?

Sau este un cuvânt care,

Foarte curând va dispare.

Mă întreb uite așa...

Cei dreptatea? Ce e ea...?

Cum se poate unii oare,

Să câștige înzecit,

Au muncit mai diferit !?

S-au spetit oare mai tare,

Au o gură, mult mai mare ...

Unii chiar la judecată,

Na-au de ce se bucura,

Căci dreptate nu există,

Doar întâmplător așa...

Există un judecător 

Al nostru al tuturor,

Care cu dreptatea sa,

Pe toți ne va judeca.

Fugea desculț pe stradă 

Un copil pierdut de mamă,.

Disperării cade pradă, 

Privind in gol cu teamă. 

Chipul ei la sân strângea, 

Pe asfalt îl creiona,

Obrajii plânsi ștergea,

Cerșea din ochi si suspina. 

Zdrentaros, flamand se așează 

Pe o bancă roasa de rugină;

Ore -n șir stătea de pază, 

Făcând din asta o rutină..

Nici ploaia nu -l urnea  din loc,

Nici vântul ce îi dă târcoale. 

De frig se strânse ghemotoc, 

Atent la umbrele vocale.

Poate n mulțime se perinda ,

Rătăcit de el ,e mamă

În brate să-l cuprindă ,

Ce suferința-i va curma...

A asculta înseamnă

Să-ți folosești cugetul în mod util

Și să te lași lovit

De silogismul proiectil

Să construiești pe o fundație de rocă

A vieții sinecdocă

A asculta înseamnă

Să te dezlegi de grămadă

Și să te lași lovit

De-a adevărului tornadă

Să fi victorios prin a obține pace

În mintea fugace

A asculta înseamnă

Să nu adopți postura curmeziș

Și să te lași lovit

De-a revelației tăiș

Să descoperi alte unghiuri congruente

Și noi argumente

A asculta înseamnă

Să riști să pierzi ceea ce prețuiești

Și să te lași ucis

Astfel să poți să trăiești

Sub un cer plumburiu,

o mare de paltoane grele

și căciuli de blană

stă așezată într-o tăcere resemnată,

în fața unor vitrine care promiteau multe,

dar nu ofereau nimic.

Sub firmele prăfuite ale

„Alimentarei” și „Gazului Metan”

timpul pare încremenit

într-un prezent continuu al lipsurilor.

Buteliile ruginite

nu sunt doar obiecte,

ci speranța unei flăcări

ce va încălzi o casă înghețată,

fiind purtate pe aceleași sănii

pe care copiii ar fi trebuit

să descopere bucuria,

nu povara cozilor.

Oamenii nu vorbesc,

privirile lor, 

pierdute în griul asfaltului murdar,

poartă greutatea

unei demnități încercate zilnic.

Este imaginea unei supravețuiri tăcute,

un tablou al unei generații

care a învățat

că răbdarea este singura armă

împotriva nepăsării.

Cu pas vioi te-apropii toamnă

Și-mi furi căldura soarelui,

Însă ne-aduci rodul în casă

Răsplata muncii...țăranului. 

S-a dus vacanța și bucuria

Copiilor ce vor începe școala,

Dar, ce să faci fără învățătură

Că 'ncurci consoana cu vocala. 

Pe cer cocorii zbor în cârduri

Spre alte lumi, unde le-i bine,

Și vorbă ne trimit prin croncănit

Că ne vedem...la vara care vine. 

Pe drum de țară merg tractoare

Ce brazda pe câmp o răstoarnă,

Unde sămânța, va prinde viață

Sub neaua albă...călduță haină. 

Așa se duc și revin...anotimpuri

Lăsând pe chipuri adânci riduri,

Geaba bogății și conturi adunate

Săraci plecăm...cu patru scânduri!