Plata și rasplata

Cînd deschizi ochii și dimineața vine

Înalța o rugăciune din suflet pentru tine

Sa nu îți fie ziua plina de amărăciune

Si noaptea lunga tristă așa cum se cuvine

Și tot ce astăzi ești și tot ce azi trăiești,

Mereu in gînd soptește-i

Doar Lui să-i mulțumești.

Din pieptul meu iți dăruiesc

Petale nestemate

De flori frumos mirositoare

In roșu colorate.

Iar tu, să le primești in dar 

Și-n zilele cu soare

Să le privești , să le miroși 

Și să le-atingi cu-a tale mâini

În brațe să le strîngi.

Și atunci cînd dorul te apasă 

Privește gingășia 

Și nu lăsa spre ofilire

Cu un sărut tu poți salva 

Iubirea doar iubirea.

Din piept eu ție-ti dăruiesc 

O! Zîna mea frumoasă 

O mare de petale de cristal 

În roșu colorate și o iubire aleasă .

Ne-am închis în noi 

Și ușa am inchis-o

Privim șiret o umbră

Dar ea ne aparține

Parca am vrea sa spunem

Că am vrea iubire

Dar glasu-i sărăcit

De prea multă mâhnire.

De mult prea mult orgoliu

Și din prea multă bogăție

O sa murim săraci

Cu sufletul pătat

Ca-n viața asta tristă

Nevoia ne îmbie

Ușa sa o închidem

Dar e păcat, păcat.

Vreau să ating marea

Soarele și norii

Să zburd desculț pe câmpii

Să zbor odată cu păsările cerului.

Vreau să stau cu copacii

Vreau să ating iarba

Să îmbrățișez macii

Să vorbesc cu gindacii.

Ei ne înțeleg

Ei ne ascultă

Ei ne doresc

Ei ne sărută.

Noi nu înțelegem

Mina întinsă

Dragostea lor

Nemărginită

Fugim și iar fugim

Distrugem nu trăim

Călcăm in picioare, știm,

Dar ne doare.

Durerea e mare

Nu are salvare

Nu are nici leac

Știu asta dar tac.

Vrem alinare

Vrem împăcare

Vrem să trăim

Nu sa murim.

Vrem să trăim

Vrem sa iubim

Tot ce-am primit

Cînd ne-am născut.

Doamne ce-ai făcut cu noi

Tu ne-ai adus desculți și goi

Pe-acest pămînt ce este sfint,

Sa creștem sa ne înmulțim

Sa ne iubim și să trăim.

De toate Doamne tu ne-ai dat

Și trup și minte neîncetat

Iar noi cei goi in suflet cu nevoi

Cei goi de dragoste in noi

Am uitat să-ți mulțumim

Pentru viața ce-o trăim.

Așa a fost cindva in lume

Eram copil prea multe nu știam

Iubirea între oameni nu-i minune

Ea ne-a fost dată s-o prețuim in veac.

La ce folos ea ne-a fost dată

Noi nu mai suntem ce am fost

Ne prea urîm in astă viața

Fără folos și fără rost.

Și ce frumos era odată

Copil eram prea multe nu știam

O vorba buna,calda, prietenoasa

Le intilneai la fiecare pas.

Anii s-au dus,minciuna e in floare

Și răutatea e pe primul loc

Iar omul bun e drept, te doare

Valoarea lui e la gunoi.

Tristețea parcă mă apasă

Lacrimile curg pe fața mea

Și mă întreb ce-o fi odată

De generațiile ce vor urma.

Timisoara

Cristian

Mircea Barbura

30.01.2021

Iubito, lumea s-a smintit,

Toţi şi-au ieşit din fire,

Vor bogăţii la nesfârşit,

Când totul e iubire!

Vor opulenţă, lux deplin

Şi bani vor în neştire,

Şi mese pline, şi festin,

Când totul e iubire!

Vor aur, diamante vor,

Smaralde şi safire,

Şi mari palate pân' la nori,

Când totul e iubire!

Vor servitori şi vor confort,

Şampanii în potire,

Şi luna de pe cer de pot,

Când totul e iubire!

Şi vor răsfăţ pân' la sfârşit,

Vor fast şi-n cimitire,

Toţi monumente şi-au cioplit,

Când totul e iubire!

Că nu mai cred în ce e sfânt

Şi nici în mântuire,

Iar în iubire nici atât...

Când totul e iubire!

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

Se lasă ploaia peste mese,

În cârciuma din colț de stradă,

Din basme și povești alese

N-a mai rămas nicio dovadă.

Pe rafturi, sticlele cuminți

Se sting în praf și-n fum de scrum,

Iar vânturi reci, fără de minți,

Împrăștie doar frunze-n drum.

Își pierde vinul mușterii,

Căci oamenii au obosit

Să caute prin mii de vii

Un adevăr demult pierdut.

Nu vor iluzii la pahar,

Nici patimi luate cu împrumut,

Iar stropii reci, căzuți amar,

Bat în oblonul ruginit.

Bătrânul cârciumar oftează,

Iar vântul serii bate-n geam,

Niciun drumeț nu mai veghează

Sub crengile ce-nfloresc pe ram.

S-a stins și ultima poveste,

În noaptea udă din trecut,

Când mintea caută ferestre,

Beția moare în tăcere în amurg.