Orologiul din mine

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Am început să trec peste

Însa inima tot mai grea îmi este,

Sufletul mi se deprinde

Din cauza lacrimilor vărsate de mine.

Corpul plin de cicatrici

În locuri care candva erau prea fine

Și neatinse de mâinile altora,

Neatinse nici acum, decat de mainile mele.

Obișnuiam să cred că 

Lumea este un loc pașnic și bun,

Însa am realizat ca nimic din ceea ce pare

Nu este adevărat, de fapt totul este doar o aparitie.

În mintea în care înainte erau doar povești cu zâne

Și tărâmuri buune cu fericire veșnică,

Acum se află doar gânduri rele despre

Sinucidere și tot ce nu îti dorești.

Inima o simțeam cum bătea atât de tare

De fericire doar dacă primeam o bomboană,

În schimb, acum o simt de parca...

Este pentru ultima oara.

Țineam mereu un lup de pluș în brațe

Crezând că îmi dă putere,

Acum stau cu un urs de pluș

Ștergandu-mi lacrimile de 'blana' lui.

Mă machez,

Mă spăl, pieptăn și mă îmbrac,

Învăț și scriu singură,

Lucruri care mi se pareau atât de greu când eram mică.

Mă urasc din cauza aspectului meu,

Mă atac, mă judec și mă fac cu placa.

Încerc să mă costumez în ceva ce nu sunt,

Doar sa nu mai simt durerea din înauntrul meu.

Cât de multe s-au schimbat

De când eram mica până acum...

Însă eu tot mă cert cu ai mei

Și nu mă întreabă niciodată "ești bine?" sau "de ce ești așa cum ești?".

Lucrurile dor și dor din ce în ce mai tare

Atunci când noaptea se lasă

Și zgomotul revine iară in mintea mea ciudată

Și dezorientată de copil.

Nu m-am marurizat,

Doar am început să văd adevărul crunt

Din lumea rea în care ne aflăm

De când ne-am născut.

Tot ce se află în jurul meu

Simt că mă copleșește din ce în ce mai mult

Și nu mai vreau nimic

Decât inocența pe care o aveam cândva de mult.

Atât de crud și de sălbatic

E cerul zilelor de mai,

Că simt in nări parfumul magic

De mir și flori…la porți de rai!

Atât de vie mi-e simțirea

De-alerg prin grâul lui cuptor…

Și mă adap cu nemurirea

Din flori de mac..sau de bujor!

Și mestec pâine tărănească…

Cu must din strugurii cei moi,

În orice casă românească,

Din orice toamnă de la noi.

Apoi îmi cântă pe la geam

Zăpada albă din povești

Colinde vechi si’’La mulți ani’’

Ce-aduc iertările cerești…

Dar noi…din nou ne-ncumetăm

La alte trebi fără de rost,

Uitând de noi!Uitând să dăm

Celor ce merită…prinos!

J.B.

Mulţi se amăgesc când scriu un vers,

Că-n veci va fi nemuritor,

Necuprinzând cu mintea lor,

Cât de mult timp e-n Univers.

Că şi de-ar deveni titani,

Ai poeziei corifei,

Nu ar mai aminti de ei,

Nimeni, peste un milion de ani.

Că doar aştri mai strălucesc

La nesfârşit pe-naltul cer,

Şi după ce se sting şi pier

Şi-n giulgi' de scrum se învelesc.

       Copil fiind,m-am bucurat mereu,

De ploaie, de soare, de furtună

Prin toate am trecut, cu fluierul la gură,

Mioarele pe coasă, doina-mi asculta,

Plângea poiana, când doina mea plângea.

Și am plâns la greu,

Și am râs la voie bună.

Am înoptat la stâni,

Vrăjit de basme vechi,

Și am adormit pe palele de fân,

Eram doar eu, cel fără de stăpân.

Mi-am potolit setea, cu apă la izvor,

Cu rouă m-am spălat și m-am uscat la soare,

Aevea prin toate am trecut

Copilăria mea frumoasă, regret că te-am pierdut....

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasium

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Pedante Lehrer

Und harte Prüfungen...

Und heute lässt du mich erschaudern

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend! –

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen –

Heute bin ich nicht mehr ich selbst

Und mein Verstand tut weh...

Ich will nichts mehr -

Gymnasium, - Friedhof

Mit langen Gängen... –

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend –

Du hast mich in die Welt gegeben

In den schweren Wellen,

So blasiert...

Gymnasium, - Friedhof

Von meiner Jugend!

Legume și fructe care,

Cu-o frumoasă-nfatisare,

Ba chiar cu mândră culoare 

Te îmbie a cumpăra.

Și când uite ajuns acasă,

Să le folosești la masă...

Fără gust adevărat,

Nici nu sti ce ai mâncat 

Nu știu controlate.. oare?

Au avut verificare?

De le-ar fi verificat...

Poate nu ne-ar fi-nselat.

Spun multi sunt deosebite...

Vor să vândă marfa lor..

Dar care e vina noastră!?

Că din puținul venit,

Adunat cu mare trudă,

Iară  am fost păcălit.