Moara

La moara timpului, morar

Sunt angajat pe viaţă,

Să macin clipa, iar şi iar,

Sub piatra-i hrăpăreaţă.

 

De pe al timpului ogor,

Saci burduşiţi cu clipe,

S-aducă soarta mea de zor,

Prezentu-mi să-nfiripe.

 

Cu praful clipelor ce-au fost,

Aşa cum fac nebunii,

Să-ncarc, pe urmă, fără rost,

Sacii deşertăciunii.

 

Şi când recolta s-a-ncheiat,

Din mersul năsăliei

Să urc cu timpul măcinat

În podul veşniciei.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Cătălin Teodoreanu poezii.online Moara

Data postării: 5 aprilie 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 853

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Nu arde ca iubirea...

Eu chiar am fost convins până să-ţi văd privirea,

Că stelele pot arde mai aprig ca iubirea,

Însă când m-am uitat la ele şi la tine,

Tu străluceai mai tare în nopţile senine.

 

O clipă m-am gândit că poate mi se pare

Şi am privit şi luna, la fel strălucitoare,

Dar ca şi mai-nainte, când m-am uitat la stele,

Pe lângă a ta sclipire pălise ca şi ele.

 

Atunci mi-am zis că, totuşi, pe cerul fără nor,

Există constelaţii, ce prin grandoarea lor,

Pot ca să eclipseze fragila strălucire,

Ce delicat îmbracă sensibila iubire.

 

Ba chiar mi-am spus, pe lângă atâtea galaxii,

Iubirea este o glumă, o joacă de copii,

E doar o luminiţă care abia se vede

Printre atâtea Căi Lactee şi Andromede.

 

Dar când mi-ai dat şi gura cu dulcile ei buze

Şi am pătruns şi taina plăcerilor ascunse,

Trezit ca dintr-un somn adânc, am înţeles,

Nu arde ca iubirea nimic în Univers!

Mai mult...

Rezoluţie

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor mei le-am spus ochi

Şi părului păr,

Şi trup i-am spus trupului meu,

Şi inimă inimii mele,

Şi le-am spus buzelor buze,

Şi zâmbetului zâmbet,

Braţelor braţe

Şi îmbrăţişare îmbrăţişării mele,

Iar mie mi-am spus mie.

 

Am hotărât să spun lucrurilor pe nume

Şi atunci ochilor tăi le-am spus stele

Şi părului val,

Şi amforă i-am spus trupului tău,

Şi liră inimii tale,

Şi le-am spus buzelor jar,

Şi zâmbetului zi însorită,

Braţelor alinare

Şi abis îmbrăţişării tale,

Iar ţie ţi-am spus iubită.

Mai mult...

Mă consolez la gândul

Mă consolez la gândul,

Deşi nu mi-e uşor,

Că voi muri odată,

Aşa cum stele mor.

 

Că voi avea destinul

A mii de galaxii,

Ce s-au născut odată

Şi odată vor muri.

 

Mă consolez la gândul

Că totu'-i efemer,

Că vor muri şi munţii

Cu minereu de fier.

 

Şi stânca cea mai tare,

Că va muri odată,

Că va muri granitul

Şi orice altă piatră.

 

Mă consolez la gândul

Că totu'-i trecător,

Că toate de pe lume,

Se nasc, trăiesc şi mor.

 

Că tot ce s-a născut

În Univers vreodată,

Va-mpărtăşi a morţii

Neabătută soartă.

 

Mă consolez la gândul

Că voi muri odată...

Mai mult...

Bio

Iubito, tu eşti bio,

Tu chiar eşti, nu te faci,

Ai ochi ca două mure

Şi-n loc de buze fragi.

 

Obrajii tăi cei roşii,

Sunt fără doar şi poate,

Ca două coşuleţe

Cu mere bine coapte.

 

Şi umeri-ţi cu pieptul

Şi gâtu'-mpodobit,

Arată ca salcâmul

Ce tocmai a-nflorit.

 

Un nufăr alb şi gingaş

Este al tău mijloc,

Ai glezne delicate

Ca florile de soc.

 

Iubito, tu eşti bio,

Chiar eşti, nu te prefaci,

Iar eu iubesc natura,

Deci te iubesc şi-mi placi!

Mai mult...

Mereu e primăvară

Sub soarele iubirii,

Mereu e primăvară

Şi înfrunzesc arinii,

Mereu cocorii zboară.

 

Mereu au flori salcâmii

Şi roşii-s trandafirii,

Ca ale tale buze,

Sub soarele iubirii.

 

Şi e mereu explozie

De verde prin livezi,

Şi dealurile arată

Ca ochii tăi cei verzi.

 

Şi-ntruna cântă mierla,

Şi izvoru'-ntruna curge,

Şi glasul lor se-ngână

Cu glasul tău cel dulce.

 

Sub al iubirii soare,

Dă iarba să răsară,

Mereu răsare o floare,

Mereu e primăvară.

 

Doar trupul tău fierbinte

Ca a soarelui dogoare,

Mai mult aduce a vară,

Sub al iubirii soare.

Mai mult...

Fecioară, aş vrea...

Fecioară, aş vrea un ulcior de lut

Să fiu, ca să mă duci la gură, 

Să-ţi dau din mine băutură

Şi cel mai lung şi scump sărut.

 

Să mă cobori apoi discret

Pe sân, să-ţi răcoresc fecioară,

În cea mai caldă zi de vară,

Din focul ce te arde-n piept.

 

Să-mi umezeşti din nou ţărâna

Cu apă rece de izvor

Şi să mă umplu de fior,

De toartă când mă prinzi cu mâna.

 

Şi noaptea când cu toţii dorm,

Aş vrea, de sete ce îţi vine, 

Tu să mă iei în pat cu tine,

Iar eu să redevin un om.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Caut lumina

 

Cu luna în ștreang caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate,

Mă înăbuș în cer, știindu-mi vina,

Și dezgrop amintiri demult îngropate.

 

Crinii surâd lângă negre sicrie,

Mintea descarcă epitafe și lacrimi,

Cerul în cartea vieții mă scrie,

La erata cu sfinți fără patimi.

 

Unduie lebăda-n apă, sub lună,

În amonte vâslește barca iubirii,

Cad la-nvoială c-o biată furtună,

Să spulbere astăzi nunta și mirii.

 

Vântul îmi smulge umbra din mâini,

Și o aruncă peste ziduri pustii,

Groapa comună îi hrănește pe câini,

Și-n amvonul bisericii cântă stihii.

 

Pe lespede sparte pașii se frâng,

Timpul, amnezic, încurcă ziua cu anul,

Umbrele nopții se înclină și plâng,

Iar moartea îmi taie curajul, elanul.

 

Sufletu-mi rătăcit pe soartă dă vina,

Duhurile rele de la trup îl abate,

Cu luna în ștreang tot caut lumina,

Iar noaptea mă împinge din spate.

 

Mai mult...

Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde

 

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

 

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

 

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

 

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

 

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Mai mult...

Psalmi - XLVI - Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru

 

Doamne,

nu trupul meu mă doare cel mai tare,

ci sufletul care tace din ce în ce mai mult.

 

Simt că am îmbătrânit pe dinăuntru,

că s-au uscat izvoarele visului,

că freamătul inimii s-a stins

sub povara unor zile care nu mai ard.

 

Nu mai tresar la frumusețea zorilor,

nu mai plâng când aud numele Tău,

ci doar Te caut în golul

care a crescut odată cu mine.

 

E o bătrânețe a duhului,

nu a oaselor, ci a speranței.

Mă simt ca o carte răsfoită prea des,

cu pagini șterse de lacrimi

pe care nimeni nu le mai citește.

 

Dar Ție, Doamne,

Îți aduc această bătrânețe lăuntrică

ca pe o ofrandă tăcută,

și Te rog: fă din ea pământ nou.

 

Întinerește-mi sufletul cu lumina Ta,

să înverzească din nou,

să creadă din nou,

să viseze și să Te strige

cu bucuria celor care abia Te-au cunoscut.

 

Nu mă lăsa să îmbătrânesc de tot,

ci revarsă peste mine începutul veșniciei Tale.

Mai mult...

Țesătura vidului

înainte de început,
era o întrebare
pusă de nimeni
unei oglinzi
fără chip.

Mai mult...

Zămbetul-mască înșelătoare

Cînd vine noaptea iarăși 

Și ochii nu mai pot,

Cu muzica-n urechi

Și lacrimile în ochi.

    Și zâmbetul acela 

    Ce-l porți tu zi de zi,

    El seara se distruge 

    Și nu mai poți zâmbi.

Deși toți ți-s prieteni,

Mereu ești singur...Tu!

Durere ai pe suflet

Și inima ții scrum.

    Iar dimineață iarăși,

    Pui masca tu din nou...

    Și mergi tu înainte ,

    Cu gândul înapoi.

Într-un final reiese

Că singur ești acum,

Dar totul va fi bine

Dar tot la rândul lui.

Mai mult...

Şi încă nu e îndeajuns ...

 

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

 

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

 

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

 

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

 

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

 

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍