Haos

De unde vin așa târziu, nu știu,

Și sunt umbrit pieziș de vreme,

Mi-s gândurile toate în sicriu,

Și le aprind la căpătâi poeme.

Străbat alei înăbușite-n frunze,

Printre copaci dansează o țigancă,

Înalta vârstă își cere mii de scuze,

Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.

Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,

Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,

Și toamna doarme în a mea privire,

Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.

Îmi cântă greierii romantici și târzii,

Balade despre trandafiri și arme,

Foșnesc copaci sub stele argintii,

Și-ntregul parc în mine parcă doarme.

Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,

La fel mă sting sub frunze de arin,

Iar toamna-n măruntaie îmi geme,

Și-ntreabă frunzele... de unde vin!

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Obosit, mă uit înapoi peste viață, 

Și o întreb: - Nenorocito ce naiba mai vrei? 

Te-am cărat în spate: urâtă, bolnavă, săracă, 

Și acum ai venit la fel peste ai mei. 

Îmi muști din somn cu o ură morbidă,

Cioburi în suflet anii tăi îmi aduc, 

Pe crengile verzi te simt o omidă, 

Ce frunzele-mi ronțăie pân' mă usuc. 

Mi-ai pus dinainte drumuri închise, 

Și propria-mi umbră ai făcut-o hotar, 

Bătăile inimii parcă-mi sunt stinse, 

Și moartea se uită la mine vulgar. 

Cerni peste mine zăpezi nesfârșite, 

Și pleoapele-mi scuturi atunci când visez, 

Mă pui să-ți citesc acatiste sfințite, 

Și cu demoni în horă apoi să dansez. 

Mi-e zborul târâș și văzduhul abis, 

- Of, mârșavă viață, ce naiba mai vrei? 

Te voi duce în spate cum am promis, 

Dar lasă-i în pace pe toți cei ai mei. 

Un rece fior îmi spulberă visul, 

Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea, 

Refuz să te pierd, și-ți caut abisul, 

Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea. 

Povești de iubire car în spinare, 

Caut profeți să-mi spună când vii, 

În toamna din mine, bruma apare, 

Şi-n față-mi dansează același stihii. 

Groaza-mi sporește cu fiece pas, 

Clipe pierdute îmi râd pe la spate, 

Pe drumul îngust doar eu am rămas, 

Și urmele tale, grațios conturate. 

Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire, 

Mă golesc de cuvinte spre a urla, 

Către ceruri arunc o morbidă privire, 

Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta. 

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?

De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?

Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,

Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.

Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,

Să fac comunicabilă starea mea de fericire,

Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,

Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.

Beat de eternitate şi atras de infinit,

Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,

Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,

Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.

Cui să mă închin prin aceste deşerturi?

Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?

La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,

Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?

Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …

Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,

Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,

Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.

De veacuri stau pe turnul vechi
Și bat cu glas de plâns domol,
Sub mine curg aceleași vieți
Și se întorc în același gol.

M-au plămădit din foc și dor
Bărbați cu frunți de humă grea,
Și mi-au lăsat în pieptul gros
Povara lumii, inima mea.

Eu am chemat întâiul plâns
Când pruncii s-au ivit în sat,
Și-am spus cu glas de dimineață
Că omul nou s-a întrupat.

Am cununat cu sunet sfânt
Iubiri ce-au ars sub cer senin,
Dar am bătut și pentru-acei
Ce s-au jurat și n-au fost plini.

La morți cobor cu pas adânc
Și glasul mi se face greu,
Atunci nu mai sunt clopot vechi,
Sunt frate mut cu Dumnezeu.

Am plâns bătrâni, am plâns copii,
Și-am dus pe umeri neamul tot,
N-am judecat, n-am întrebat,
Doar am sunat, ca un proroc.

Când satul a rămas pustiu
Și credința s-a făcut subțire,
Eu am bătut chiar și atunci
Când nimeni nu mai știa de mine.

Și va veni o seară grea
Când nu m-or mai putea trage,
Atunci voi bate singur, jos,
În pieptul meu de bronz și jale.

Iar când va fi să tac de tot
Și turnul gol va sta-n uitare,
Să știe cerul ce-am fost jos:
O inimă ce-a bătut prea tare.

Fețe îmbătrânite de război;

cuvinte tăvălindu-se în ură ;

pe limbi de foc;torturi;

Patul lui Procust pentru un zâmbet perfect;

a zâmbi ; îngerii care cântă;

ploile de iubire care cad din Cer

si atunci cand totul se crapă;

ferestrele, candelabrele,

bibelourile de portelan,

sufletele,speranțele,

visele, fericirea,

ceainicele, orologiile,

continentele, statuile, dinții;

stele din univers.

Cu fețele îmbătrânite,

ei sunt foarte frumoși.

Au un zâmbet perfect.

Sunt câștigători. Râd.

Joacă acest joc al vieții

și al morții până la sfârșit.

Am o teamă ascunsă 

De culmi amețitoare 

Din adâncimea nepătrunsă 

De raza unui soare.

De cuvinte nerostite 

Pe buze ce frământă 

Emoții răgușite

Pe aripa mea frântă..

Bolta mi -e neliniștită,

Vântu suflă -n plete,

De valuri încolțită 

Mă scufund în noapte..

Cu frica -n mine cuibărită,

Încă mai sper să zbor 

Spre zarea fericită,

Să nu mă sting de dor..

Iubirea, speranța, dorul ascuns, 

În spasme și jale strănută, 

Plouă de parcă adie un plâns, 

Şi-n convulsii lumea-i căzută. 

Umbra își leagănă tâmpla pe zid,

Sub pleoapa unei zile febrile, 

În minte ferestre se-nchid, 

Lăsând în afară gânduri ostile. 

O liniște aspră tainic se frânge, 

În cioburi mărunte de teamă, 

Și-n sufletul trist, lacrima curge, 

Ca seva amară ieșită din rană.

Iar timpul cu secunda bolnavă,

Își poartă tăcerea prin oase, 

Împrăștie numai venin și otravă, 

Iar clipele cad zgomotoase.

În golul rămas între vis și regret,

Când lumea în sine se frânge,

Rămâne același veșnic secret;

Cum știe poetul că sufletul plânge? 

Masajul e un lucru sfant,

De cand lumea ii pe pamant.

Inventat a fost se pare,

Pentru corp e relaxare.

Masajul bine lucrat,

Ei grecii l au inventat.

Pe atunci sclavii il faceau,

Pe bolnavi ii vindecau.

Si de atunci si pana azi,

Lumea ce face masaj.

Corpul il are relaxat,

Nici decumnu nu e stresat.

Tehnicile de masaj,

S-au imbunatatit azi.

Tehnici multe aplicate,

Iti aduc doar sanatate.

Multe is tipuri de masaj,

Se aplica in tocmai azi.

E masaj de relaxare,

Dar si de recuperare.

Amandoua de le faci,

De stress si boli ai sa scapi.

Ca masajul a fost si este,

Cel ce nu are pereche !

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..