GEOMETRIA IERNII

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

RUGĂ TĂCUTĂ

Doamne, Te caut

cu pași mici de dor,

nu în furtună

ci în fior.

În pâinea simplă,

în apa ce pică din cer,

în ziua mică

fără mister.

Când inima cade

și totu-i furtună și nor,

nu cer minuni,

ci ajutor.

Să pot ierta

să nu rănesc,

să fiu lumină

când obosesc.

Iar dacă noaptea

va coborâ,

aprinde-n mine

un „voi trăi”.

Primește, Doamne,

acest cuvânt:

puțin, dar sincer

și legământ.

CASA PĂRINTEASCĂ

Casa părintească nu pleacă nicăieri.

Rămâne.

Cu ferestrele pline de amintiri

și cu pragul tocit

de pași care s-au întors mereu.

Acolo, timpul merge mai încet,

pereții știu numele tuturor,

iar masa mică

a ținut cândva 

mai multă iubire

decât încape într-o viață.

În curte, tăcerile sunt blânde,

iar serile au miros de pâine caldă

și de griji nerostite.

Nimeni nu întreabă

cine ai devenit -

e destul că ai venit.

Casa părintească

nu e din lemn sau piatră,

ci din glasuri,

din așteptare,

dintr-un „ai mâncat?”

spus ca o rugăciune.

Și oriunde ai fi,

când ți-e dor,

te întorci acolo

fără drum,

pentru că ea

a rămas în tine.

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

Ai venit târziu -

când în mine

iarna își întinsese imperiul de gheață,

iar inimii mele

îi crescuseră ramuri goale

ca unui copac uitat de păsări.

Tăcerile atârnau grele

ca niște nori de plumb,

iar zilele mele

erau câmpuri părăsite

peste care vântul scria

poeme de singurătate.

Și totuși ai venit.

Ca o ploaie caldă de aprilie

căzută peste un pământ însetat,

ca o rază rătăcită

care sparge vitraliul iernii.

În urma pașilor tăi

au început să foșnească muguri,

iar sângele meu

s-a umplut de lumină

ca un râu dezghețat.

Privirea ta -

două ferestre

deschise spre cer.

Zâmbetul tău-

o pasăre de aur

care mi-a învățat tăcerea să zboare.

Și astfel,

în pieptul meu

a izbugnit o primăvară neașteptată -

târzie,

dar atât de vie

încât până și iarna

a început să înflorească.

Când necazurile apar,

Ne amintim de tine iar.

Și iar bunul Dumnezeu,

Ne ajută când e greu.

Bine ar fi de-nam uita,

Ce dorim a ni se da.

Și promitem sa ne fie,

Veșnic o dorință vie .

Dacă zilnic ne-am ruga,

Dumnezeu s-ar bucura.

El ne iubește mereu,

Ne dorește, vrea să fie..

Multă, multă armonie.

Și când boala la noi vine,

Dumnezeu e tot cu mine,

Ne întărește tot mereu,

Căci așa e Dumnezeu.

Credința noastră să fie,

Puternică pe vecie.

Căci atuncea tot mereu,

Vom avea pe Dumnezeu.

Moșule, te-aștept și pe la mine

 Să urci tiptil, pășind pe trepte, 

Și să-mi aduci ce eu ți-am scris
Ceva de îmbrăcat, stilou și ghete.

Așa i-a scris copilul, lui Nicolae
Pe care-l știe bun, mărinimos,
Ce le aduce an de an... cadouri
Copiilor, fiind Moșul..prietenos.

Iar la familie și la ai mei prieteni
Te rog trimite sănătate și noroc,
Că cine-i sănătos, răzbate-n viață
Și are ață-n ac, pentru orice cojoc.

Mă rog la tine Moșule, prea bun
Să treci pe la bolnavii din spitale,
S-alini durerea, s-aduci speranță
De vindecare, prin atingerile tale.

Te rog grijă să ai... de tata, mama
Că au și ei nevoi și multe suferinți,
Pe mine ei mă cresc și mă îndrumă
Fii bun și-ascultă, a mele rugăminți.

Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine, voi fi pe lista ta.

Ochiul a-nceput să-mi lăcrimeze
Când scrisul am citit, întâmplător,
Era gândirea copilului, mult adorat
Ce azi a devenit... Omul vindecător!

Deghizați călăi dezbracă lăcomia 

Bufoni captivi de faimă și avere,

Corozivi și cronici ignoră sărăcia 

Oamenilor ce le a încredințat putere

Anesteziați din fașă expun extravaganță 

Intr un fals balet își desenează vina,

Sunt hoți cu stil și eleganță 

În timp ce fură, ei nu trag cortina

Dantela cea fină demonic estompează 

Un chip grotesc caustic deformat,

Ridicol ..! ,Creatura fascinează 

Conduce oameni , și o face delicat

Asediați de boală , lacrimi , neputință 

Oameni ce cred și cer o vindecare

Faraonic sunt împinși in neființă,

Cagula sufletului , devine alinare

Stiu ca o sa ies,

Din casa, o sa vezi

Cum ma duc in tramvai, 

Cucăştile înureche Vai!

Dar mai stiu că mă şi-ntorc,

Slab si greu ca un porc.

Si m-arunc in pat si ca o mâță torc.

Ba nu, los scuzienton!

Zâmbetu mi se ridică pe buze,

Ca vai ce videoclip amuzant mi-a aparut,

Vai că se pupă Trump cu Clinton,

Căcaturi ce-mi apar pe telefon,

Seara când incerc să dorm,

Când mai apare üûn corn.

Dar Dacą-ṣ fi maï deṣtept,

ş dacă,

Mi-aş ridica mai sus în pept,

Ñicăieri nar mai părea ciudat,

Si dacă-şdormi mai correct,

Tăt-ar fi mai biñe.

Dar eu am tras deja de frâñe,

Fārā sã-mi dau sama daca-ì biñie.

Trece fumul peste rouă,

Se-nalță-n viața care plouă,

Doi pași și vezi deodată

Toată existența spulberată.

Gri mi-e astrul de cristal,

Negru ajunge-ntr-un final,

Tonalitatea toată mi s-a dus

Intr-un fum crud din văzduh.

De aș avea creioane nuanțate,

Aș avea propoziții enunțate,

Cu subiect și predicat,

Precum năravul meu stricat.

Trec norii până în zori,

Filmați de niște regizori goi,

Aceia suntem chiar noi,

Acoperiți de fumul din război.

Doamne,
Cel ce ești peste toate și în toate,
Cel ce vezi și când închid ochii,
Cel ce numeri firele de păr
și gândurile pe care le ascund sub limbă,

îți vorbesc cu mâna stângă
pentru că dreapta mea minte frumos.

Binecuvântează-mi începutul,
căci sfârșitul îl stric singur.

Tată,
am venit la Tine murdar,
dar nu de noroi,
ci de amintiri calde
care nu se spală cu apă sfințită.

Îmi aduc aminte de trupuri
așa cum alții își aduc aminte de icoane.
Le știu formele pe de rost
și totuși mă mir
că nu mă arde fulgerul.

Spune-mi:
păcatul e în carne
sau în dorința de a nu fi singur?

Doamne al oștirilor,
eu nu lupt ca sfinții.
Eu mă târguiesc.
Îți dau post
ca să-mi lași o amintire.
Îți dau o lumânare
ca să nu-mi ceri inima întreagă.

Mi-e frică de mântuire,
Doamne.
Prea multă lumină
pentru ochii mei obișnuiți cu penumbra.
Prea mult adevăr
pentru un om care și-a clădit viața
din jumătăți de mărturisire.

Iartă-mă
că Te folosesc ca decor
când îmi convine
și ca judecător
când mă sperii.

Iartă-mă
că spun „voia Ta”
cu speranța secretă
că nu o vei face.

Doamne,
dacă mă vezi tăcând,
să știi: nu m-am lepădat.
Doar mi-e rușine.

Rușinea mea nu e refuz,
e singurul adevăr
pe care încă îl pot spune fără să tremur.

Primește rugăciunea mea stângace,
scrisă strâmb,
cu cerneală care încă miroase a trup,
și dacă nu poți să mă cureți,
măcar ține-mă aproape,

ca pe unul care încă se luptă
și n-a învățat
să creadă fără să sângereze.

Amin.