🎤 gențiana zilelor noastre

nu știi cum e
să vii de la muncă, să calci asfaltul
de parcă ai plămânul în talpă
și doare
 
felinarele să fie galbene ca înainte și să aibă
limba lor, să crezi o secundă
că mâine va fi mai bine
dacă pleci în căutare de violete și din noaptea asta
o să faci un cer de petale,
doar să miroși cerul
să nu-l mai vezi,
să simți că ai rămas doar tu
și frumusețea lumii
și nici luna nu te privește, nici morții nu te compătimesc
când te uiți în oglindă
să nu îți amintești că ești mult prea singur
ca un câine căruia urina i-a devenit albastră,
iar stelele
sunt atât de multe.
 
nu știi cum e când
gențiana apusului devine o femeie
care te privește mut și pasiv-agresiv
de pe mașini, dintre frunze
direct în casă,
făcându-te să plângi
de parcă ar fi lacrimi palide
de dragoste.
 
să vrei
să mai găsești puțină înghețată în frigider,
poate ai o șansă să-ți mâingâie inima
ca o cremă de gălbenele,
inima noastră
o amuletă în plumb topit
 
tu știi?

Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Zburlea Ariana poezii.online gențiana zilelor noastre

Data postării: 27 ianuarie 2025

Comentarii: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 802

Loghează-te si comentează!

Comentarii 1

Alte poezii ale autorului

Anul Câinelui

Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.

Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.

Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.

Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.

Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.

Mai mult...

🎤 Marieta

corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin
mirosea a migdale

doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider

dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate

doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras

ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale

și a nefericire

Mai mult...

toate parcurile din cartierul tău

e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Christos a înviat !

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

 

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

 

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

 

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mai mult...

Filosofia

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

 

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

 

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

 

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

 

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

 

 

Mai mult...

Nu pot evada

Sunt trist, sunt frânt, 

Inima mi-e mormânt, 

nu pot evada.

E întuneric și amar,

Viața e un coșmar,

nu pot evada.

Să ies aș vrea,

Din cochilia mea,

nu pot evada.

Oare nimeni nu poate vedea,

Ce e in inima mea?

nu pot... Nu pot evada...

Mai mult...

Tu, iunie al lor

Tu, iunie al lor 

 

Plângi că nu-i mai ai 

Sau plângi că ai să-i pierzi

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

 

Învață să te bucuri, cu ei,de ei

Nu irosi vreo clipă, tu sa le fii copil

Părinți-s fericiți, căci tu exiști 

Că râzi,te bucuri,te joci sau plângi,ii strigi

Sau ei te chem 

Părinți-s dumnezei,și mai mult decât crezi

 

De-i uiți pe ei, părinții tăi 

Nici tu nu mai existi 

Și zambetu-ti dispare,nici lacrimi nu-ți mai curg

Ochii-ti devin uscați,întunecați și triști 

Nici gând, nici suflet n-ai mai fi

Părinți-s dumnezei,ce te privesc din rai

 

Sau cazul fericit, când încă îi mai ai 

Se bucura nespus, că ești copilul lor

Părinți-s dumnezei,din ei ne naștem toți

Copile sa nu-i uiți

Ești iunie al lor 

 

 

Florin Ristea

1 iunie 2024

21:55

Mai mult...

Pe -un drum părăginit

Blocată -n timpi de așteptare,

Buza gării rău famate 

Împrăștie în jur duhoare,

Împânzind drumuri ferate.

Pasaju-i stropit cu mocirlă 

Colcăie de pași grăbiți;

Un glas ,sinistru, urlă,

Scrâșnind din dinți.

Sosea trenul , scârțâind,

Pufăie din a lui rugină,

Văităndu-se în gând 

De a lui veșnica rutină..

Prăfuit până -n coate,

Mutilat de la uzură,

Lipsit de-o salubritate,

Putea până și -n gură.

Puhoi de oameni zdrențuiți 

Sălășluiau pe culoare,

Înfometați și obosiți,

Dormitau pe niscaiva ziare..

Trenul porni din nou agale 

Spre o destinație oarecare,

Tremurând din balamale,

Tânjea în sine o schimbare..

Mai mult...

Glasul

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍