Garden of Hollow Serpents

Time has passed fast,

Yet it kept me awake

Constantly living that moment,

That spark of eternity,

That ray of glowing sunshine,

Luminous and delightful as the bluebell

Photographed by a pair of big, earthy eyes,

Kept alive on the surface of my retina,

Along neuronal pathways,

Planted like a sunflower seed

Deep inside my consciousness,

Flourishing and thriving,

Sweet as a lavender mousse.

So if the memory of our first encounter

Is delicate as a jasmine flower,

Or mesmerising as a sunset hibiscus,

You, my beloved, are the Rose of Venus

As Aphrodite dances around Gaia,

Leaving traces of red jasper petals,

Keeping us on the path to greater love-

So do you.

As the pure ones walk through the Garden of Eden,

Or as Iris brings the majestic rainbow

As a messenger of the gods,

Growing straight along its path to wisdom,

Bringing strength and boldness

To those who are blessed enough to see

So do you.

I see myself through your onyx-moon eyes,

reflecting lifetimes beneath their dark, still surface.

I hear echoes of my past self in your voice,

soft as falling petals

a resonance of storms I once weathered.

I have walked nearly the same sacred path

though you move swifter than the wind,

speak with the thunderclap of Athena's shield,

and shine brighter than Apollo's first light.

Once, a quiet child,

afraid of the voices of angry birds,

haunted by monsters who wore mortal skin,

now stands like a mountain in stormlight

shaking stone, breaking iron,

unfolding wings carved from suffering.

Power rests within your heart.

You just have to set yourself free

and rise above your painful ashes

as the phoenix is always reminding us:

even darkness serves the bloom.

And with glory and grace,

it rises from the ugliest hell

a constellation redrawn across the sky

for others to witness and remember:

the girl once silenced

is now myth,

is now sovereign.

That pure soul, once wingless,

wove galaxies with trembling hands,

built a world from garden bones

and broken lullabies.

A kingdom rooted in empathy

and crowned with wild roses.

Here, laughter rings like chapel bells.

Here, loyalty is the highest spell.

And respect towers like golden pillars,

engraved with the names of those who dared to become whole.

No damsels here

only queens of the flame,

warrior-poets in velvet armor,

keepers of sacred fire and gentle law.

This is not just a dream.

It is a place to call home.

It happened on one blue day

when my petals were bruised,

and my spirit almost hung itself,

no longer bearing the weight

of being an immortal light source

in a time of forgotten prayers.

I was nearly weeping

not in storms that swallow the world around me,

but in the language of scorpion grasses at dusk

soft, bowed, barely blooming.

He came like a gentle comet,

not as a man,

but as the guiding Hermes

a smile, soft as sacred crocuses,

carrying no judgment,

emerging from a cold land,

gently touching the unopened bud

of my fragile sorrow,

just to remind me:

someone still sees.

Then came the embrace

two arms wrapped around

like vines of honeysuckle

entwining the walls of my cold cathedral of solitude

with warmth and grace:

a tulip and hyacinth embroidery.

I did not flee from that sacred place,

not because I forgot Eros,

but because I remembered Persephone,

longing for the sun,

wandering through labyrinths of wonder

even in Hades' hasty gentleness.

But guilt arrived

on a shocking wave of pain,

measuring the weight of my heart

against a moment I did not ask for

nor did I deserve it,

yet I allowed it.

Not ashamed for desiring a mortal feeling,

but for that pale flicker of bloom

that rose inside my crimson heart

and dared to face the sun.

Yet even so,

I crossed no sacred boundary,

and kept my faith to Hera's vows

my trembling hand bore no corruption,

only the scent of oleander.

Now I return

to the sacred garden I tend with care,

to the altar of my chosen love,

where trust grows like lavender

at the gates of devotion.

He saw me unguarded,

but I see myself whole again

a celestial being reborn beneath the stars:

not untrue or disloyal,

only open,

only tender,

only alive.

Cruel Cronos engraved me early,

not with gentleness,

but by hands of shadows

who mistook my springtime figure

for silence,

who thought my tears were seeds easily buried.

I was a sanctuary of lilies,

crushed before the bloom,

a jasmine bruised by shadows,

an innocent violet forced into stone.

Their voices were storms,

their laughter-chains of iron,

and I, too petite to fight,

learned the language of fear.

Yet within me, a sunflower spark

refusing to give up its soul,

rooted itself deeper,

drinking light even from darkness,

whispering: you are more than their hands,

you are more than their cruelty.

So I rose, piece by piece,

a wounded Rose of Venus,

crowned not by shame,

but by the fire of endurance.

Where they carved burning scars,

I carved flourishing constellations.

Where they plucked petals,

I grew wings of lavender and flame.

Now my voice is the garden restored:

not silent,

not broken,

but alive

a testament that innocence stolen

is not innocence lost,

that even from the deepest, darkest wound,

a sunflower can rise

and teach the world

what it means

to see, to feel,

and yet not become a shadow itself.

Sub lumina blândă a unei zile senine,

În grădina unde speranța se înfiripă,

Se deschid petale de iubire și căldură,

Pe alei de taină unde viața încă pulsează și respiră.

Cei care veghează, ca brazii tăcuți,

Cu mâini de lumină și zâmbet de flori,

Îndrumă pașii obosiți, cu glasuri de crini abia-nfloriți,

Și alinarea curge lin, ca un râu printre izvoare pline de dor.

Boboci și stejari cărunți,

Găsesc în atingere și cuvânt o primăvară nouă,

Învățând că-n fiecare clipă de suferință,

Se poate să înflorească curajul și speranța cea nouă.

Dragostea lor nu se rupe, nu se frânge,

E floare nemuritoare în clepsidra timpului,

Și chiar dacă umbrele trec peste clipele fragile,

Întotdeauna rămâne parfumul cald al grijii.

Și noi, ca frunze ce tremură la adiere,

Învățăm să fim răbdători, să ne lăsăm purtați,

Căci aici, în acest colț de grădină miraculoasă,

Durerea devine floare și speranță.

Sub clar de luna amară,

Am să-ți cânt despre o primăvară,

Primăvară prinsă într-o buclă atemporală,

Încețoșată buclă într-o clepsidră neclară.

Primul boboc blajin de liliac,

Tras fin ca printr-un microscopic ac,

Crescut la umbra unui nuc posac,

Vioi se grăbea deja să fie pe plac.

Îmbăiat în mireasmă, se dorea să pară,

Desprins forțat dintr-o lume bizară,

Să-și deschidă petalele se ruga seară de seară,

Visând la lumea mare ce îl înconjoară

Amorul pândea să iasă la atac;

Propria-i esență urma să îi vină de hac,

Neştiind că mai bine de un veac

Pasiunea ce o va purta nu va avea leac.

Cei dintâi muguri sfioși cedară

La un încordat ceas de seară,

Și-n astfel de clipe scântei se creară,

Căci în grădină emoțiile aveau să apară.

Pentru regat, iubirea părea a fi un fleac,

Dar nu și pentru noul june liliac.

Văzând cum grațioasele magnolii zac,

Fulgerător, cu un gând trecu la atac.

Și, dacă nu ar fi fost să piară

Această dragoste pură și rară,

Probabil s-ar mai fi dat sfară-n țară

Despre nemaivăzuta uniune cardinală

Nu din înălțimi curate i-ai chemat,

nici dintre cei deprinși cu lumina,

ci din pulberea dimineții anonime,

unde mâna știa munca,

iar inima - îndoiala.

ai scris cu ei începutul,

nu cu cerneală,

ci cu pași pe drumuri arse

și ai încredințat lumii

adevărul în vase fragile.

au purtat cerul în piepturi tremurânde,

au greșit, au tăcut, au fugit,

dar privirea Ta

i-a ținut întregi

dincolo de frică.

Unul a plâns până la sânge,

altul s-a îndoit fără să vadă rodul -

și totuși, din căderea lor

s-a născut temelia.

Nu i-ai chemat să fie drepși,

ci să rămână, să ducă focul,

prin vânturi potrivnice,

să spună lumii

că Dumnezeu a trecut

prin carne.

Și astfel, din oameni simpli,

ai făcut începutul veacului,

iar numele lor

au devenit drum.

Nu există început,
ci doar ecoul unei absențe
care se pliază
pe conturul unui „acum”.

Chiar și iasomia azi a-nnebunit.

O ploaie scurtă, căzută direct în soare.

Timpul a lovit din senin,

sfâșiind cerul în fulgere de sus.

M-am simțit acolo, pe prispă,

ca la o ședință foto cu Isus.

El stă retras, în colțul curții.

Privește uimit

cum se scutură, sub asaltul apei, albul iasomiei.

Nu-mi vine să cred că această nebunie albă

mi se întâmplă mie.

Florile cad pe pământul ud, una câte una.

Precum dinții de lapte ai unui prunc

care, de la o zi la alta, devine mai mare,

părăsindu-și cu grabă inocența.

O drăgălășenie simplă, o imagine din curte,

unde copilul trage îngerii de poale

direct în această grea,

veșnică beție a lumii.

Rămâne doar o mână de dinți albi pe pământ,

din care cerul...

își caută rădăcinile.

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Fulgere de aur saltă din spume,

Marea mă cheamă iarăși pe nume,

Alerg desculță în caldul abis,

Secunda aceasta e un paradis.

Valul îmi spală dorul cel greu,

Albastrul etern e sufletul meu,

Râd către soare, liberă-n vânt,

Sunt din nou, în cel mai drag loc de pe pământ!