Asphodelus

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Ascultă cum șuieră vântul 

În noaptea aceasta de toamnă.

Ascultă ce simte pământul

Când toamna la somn îl condamnă.

Trosnește în vatra arzândă

Un petec de scoarță uscată.

Iar focul, ușor atingând-o,

O face să ardă pe dată.

Făcându-se scrum, înroșită,

Mă duce cu gândul acasă.

La viața de-acolo, tihnită,

La patria mea cea frumoasă.

O, Codrule verde! Pădure măreață!

Creația lui Dumnezeu cea semeață 

Ce-mi dă mie pace, ce-mi dă mie viață.

În tine, prin petele mari de lumină 

Coboară din ceruri credința divină.

Din arborii tăi înțelepți se revarsă 

Pura energie, ce nu este falsă.

Alină o inimă frântă, Pădure,

Căci oamenii vor curăția să-i fure.

Căci lumea cea crudă, deșartă și sură 

Mă taie încet cu o sabie dură.

În lacrimi alerg către tine, pădure,

Căci sufletul meu nu mai poate să-ndure

Atâta tristețe, durere și ură,

Atâta cruzime, ce n-are măsură.

Ce căutați voi, dealuri desfrunzite 

Când vântul prin crengi sure vă vuiește,

Când pinii-n codru-s pete înverzite 

În care viața lent și sumbru crește?

O, Codrule, nu cauți tu iubire?

Pădurea îmi răspunse: "Nu, firește.

Pe timp de iarnă eu vreau supraviețuire,

Căci altfel orice pom se veștejește.

Eu caut să mă depărtez de lume,

Să fiu în siguranță, fără frică.

Eu arme vreau, ca celelalte plante,

Căci pinii ace au, venin - urzica."

O zi s-au stins. Din nou e seară, 

Și soarele pălise iară.

Din beznă stelele răsar 

Curate, ca de chihlimbar.

Din nou pe cer apare Luna, 

Schimbând pe astrul ce apune,

Și se reflectă-n apa vie,

Pe suprafața-i străvezie.

E iarnă; totu-i alb,

Nu-i niciun semn de viață.

Și apele căzând 

În zborul lor îngheață.

Un petec de pământ 

De sub zăpezi apare,

Din temnițele lor 

Scoțând o mică floare.

Ce dar Dumnezeiesc 

Să fi călăuzit-o?

Și-n straturi de nămeți 

De stingere-a păzit-o?

Dar oare nu-n zadar 

De somn a fost lipsită,

Și o așteaptă-n ger 

O moarte mai cumplită?

Iar floarea răsări.

O geană de lumină 

Din asfințit căzu

Drept în petale-i, fină.

Eu iarnă; totu-i alb,

Iar apele îngheață,

Și doar o floare dă

Speranța întru viață.

tata, atitia oameni imposibili am vazut -

aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.

tata, animalele cele mai de temut,

se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.

tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine

de cenzura, barbati rai, companii fara minte.

ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -

tata, eu stiu atitea cuvinte.

tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,

urechile mele au auzit atitea secrete.

tata, de cite ori am trecut

pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete. 

tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,

in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.

tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.

tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.

tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,

asa cum ascund toate poeziile de tine.

tata, in realitate gindurile mele

spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.

tata, eu nu m-am vindut niciodata,

nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.

tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,

singur ai spus: "miracole nu exista!".

Ce credeți Bă!? Că țara v-aparține?
Că din născare sunteți voi stăpâni?
C-aveți voi drept de viață și de moarte,
Pe aste suflete ce se numesc români?

Ce v-ați proptit statui în fruntea țării,
Ce draci de adeziv a-ți folosit ?
Că nici acizi ce-ngăuresc metalul
35 de ani de acolo nu v-au dezlipit.

Câte averi voita-ți să mai strângeți
Sute de ani voi credeți că trăiți
Ori 10 generații de-ale voastre,
Bogate, toată viața vreți ca să le știți.

N-ați fost și voi din dragoste făcuți?
Din tată și din mamă, nu v-ați fi născut?
Sau din al iadului cazan cu smoală,
Demoni nebuni, pe voi v-au plămădit.

Vă închinați smeriți la cruci și la icoane.
Și credeți că pe Domnul îl slăviți.
Cu rânjetul sălbatic și demonic,
Sub talpa voastră totul, voi striviți.

Incompetența voastră-i foarte mare
Nici bine voi româna nu o știți.
Și zeci de ani v-am da ,dar nu veți poate
Să zugrăviți ce altu-a construit.

Cât de frumos voi,ne-ați mințit în față
Eram orbiți de-a voastră mască neagră.
În timp ce prin spitale îngeri ne zăceau prin morgă
Vă perindați nevinovați prin fața noastră.

Voi ați distrus cultura și moralul
A celor ce-au muncit o viață-ntreagă
Ați înjosit bătrâni,copii și mame,
Cu neclintita voastră aroganță

Ce trsăriți? Vi se cam duce timpul.
Vă-ngheață sângele păgân în vene?
Dar face-ți cozi, va rog, spre purgatoriu
Acolo unde voua va e locul.

Judecătoria cea mare

pentru om.

Scoteți-l ca vinovat

spuneți că-i rău,

a greșit,a făcut multe păcate

și a blestemat prea mult.

dar cel ce e vinovat tace.

și ascultă tot răul ce e spus.

de frați,surori, părinți și rude.

și-și spune îl gândul său 

În judecătoria asta eu trebuie, 

            să ies câștigător.

Când veni rândul celui vinovat 

se gândiseră puțin și rosti

în voce tare,

să-l audă toată sala

Da e drept sunt păcătos,

și multe ori eu am greșit.

mi-a fost așa menit,

dar în genunchi îmi ceream

iertare de la Dumnezeu .

Dumnezeu să ne fie judecător,

el ne iartă păcatele 

orice și pe micul copil 

îl iartă că fereastra

vecinului,

a spart-o.

Autor Alina Zamurca 🤍 

19.07.2024 am scris poezia

Zeci de ispite se ascund după trupul tău,

 Problemele financiare sunt doar vârful piramidei.

 Dacă vrei să ai de toate trebuie să muncești din greu,  

 Însă de unde să iai puteri rămâne o enigmă.

Începi încet să ne părăsești,

Ai dorit toată viața să fii un suflet liber

De asemenea ai început să crezi în povești:

Dacă faci lucruri bune succesul ți se ridică.

Ani la rând te-au părăsit persoane

Din cele mai apropiate și cele mai dragi

Chiar dacă ai fost bun cu toți ei te-au aruncat în stradă.

În această lume vei simți căldură când sub pământ o să taci.

Presat de trecut , stresat de prezent 

În jurul tău doar personalități reci,

Au fost momente când ai dorit să pleci

Dar există și clipe care merită să le trăiești.

Scumpa şi frumoasa mea,

Te iubesc! Ştii bine...

Şi ţi-aş spune, de-aş putea,

Cã mi-e dor de tine!

Tu mi-ai fost, de la-nceput

Grijã şi speranţã

Şi-al meu gând n-a conţinut

"Ultima instanţã".

Mã ajunge-un dor cumplit,

De nici n-ai idee!

Însã, asta ţi-e sortit:

Eşti şi tu femeie.

Domnu-aduce, dacã vrea,

Vremea potrivitã;

Pân-atuncea, draga mea,

Sã fii fericitã!

~ Nepoatei noastre dragi.  ~

În cupă curge lin, rubin întunecat,

Un sec ce poartă-n el a timpului pecete,

E darul tău promis, ce-n urmă a lăsat

O urmă de dor lung... și-o stinsă, veche sete.

Cunosc acest profil, acest contur intens,

E mâna ta în aspre reflexii de mătase,

Chiar dacă n-ai curajul să-i dai un înțeles,

Simt cum prin vinul greu  prezența ta apasă.

Te-ai tăinuit în sticlă, dar n-ai putut rosti

Că rodul ăsta viu, amprenta ta o poartă,

Tăcerea ta e umbra ce nu se poate ști,

O teamă de-a fi omul, ce ai fost altădată.

Dar nu e un reproș în acest ultim gest,

Ci pacea ce se lasă pe inima trudită,

Căci vinul tău e demn și trece orice test

Al timpului ce-a curs cu vorba ocolită.

Beau roșul tău cu tihnă, privindu-l spre lumină,

Mă vindecă de frica de-a nu te mai găsi,

Deși vorba îți tace și se ține străină,

În vinul tău e tot ce nu poți tu rosti.