Asphodelus

Deschid încet ochii,

În ei-mi bate vântul,

Și iată, mă văd 

Zburând.

Plutind, spintec norii,

Zbor iute, ca gândul,

Pe lună m-așez, 

Cântând.

Pe soare, prin ploaie,

Prin rouă și brumă 

Mă poartă ușor 

Adierea de vânt.

Ș-abia ce-am atins 

Alba norilor spumă,

Când, brusc, m-am trezit,

De pe leagăn căzând.

O, Codrule verde! Pădure măreață!

Creația lui Dumnezeu cea semeață 

Ce-mi dă mie pace, ce-mi dă mie viață.

În tine, prin petele mari de lumină 

Coboară din ceruri credința divină.

Din arborii tăi înțelepți se revarsă 

Pura energie, ce nu este falsă.

Alină o inimă frântă, Pădure,

Căci oamenii vor curăția să-i fure.

Căci lumea cea crudă, deșartă și sură 

Mă taie încet cu o sabie dură.

În lacrimi alerg către tine, pădure,

Căci sufletul meu nu mai poate să-ndure

Atâta tristețe, durere și ură,

Atâta cruzime, ce n-are măsură.

Căzut-au norii pe pământ,

Îngreunați de geruri,

Scursu-s-a soarele cel blând 

Prin crăpături din ceruri.

Plecat-au păsările. Mut

E Codrul în tihnire.

Așteaptă; vrea să fi căzut 

În dulcea amorțire.

E iarnă; totu-i alb,

Nu-i niciun semn de viață.

Și apele căzând 

În zborul lor îngheață.

Un petec de pământ 

De sub zăpezi apare,

Din temnițele lor 

Scoțând o mică floare.

Ce dar Dumnezeiesc 

Să fi călăuzit-o?

Și-n straturi de nămeți 

De stingere-a păzit-o?

Dar oare nu-n zadar 

De somn a fost lipsită,

Și o așteaptă-n ger 

O moarte mai cumplită?

Iar floarea răsări.

O geană de lumină 

Din asfințit căzu

Drept în petale-i, fină.

Eu iarnă; totu-i alb,

Iar apele îngheață,

Și doar o floare dă

Speranța întru viață.

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.

Curge apa în izvor,

Susură prin pietre,

Primii fulgi lucesc în zbor,

Arde foc în vetre.

Nestatornic e Brumarul:

Ninge, plouă, ninge...

Niciodată nu știi când 

Gerul se va stinge.

Ploaie, brumă, nea și vânt,

Orice, dar nu soare.

El este pribeag; mai rar

Dintre nori apare.

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.

Ești mângâierea tuturor celora pământești,

Ție laudă îți cântă cetele cerești,

Ție Maica tuturor, nouă izbăvitoare,

Înaintea Domnului nouă mijlocitoare.

Noi cum putem ați mulțumii ție împărăteasă,

Vas curat al Domnului, ție cea aleasă,

Căci tu ai binevoit maica Lui să - I fi,

Neamul nostru omenesc spre al curăți. 

Ție noi îți înălțăm nevrednicii cântare,

Că ești nouă tuturor nădejde și scăpare,

Te rugăm ne izbăvește și ne luminează,

Pașii noștri către Domnul tu îi îndreptează. 

AUTOR: Rada Maria 6D -

(din colecția poeziilor cu rol terapeutic)

Te rog, nu fii la fel ca cei pe care i-ai ajutat, fără tine n-ar fi putut face nimic la momentul respectiv, dar, de bine ce le-a priit ajutorul dat, au ,,uitat" să-ți mulțumească;

Te rog, nu fii la fel ca cei care te judecă, neștiind, de fapt, nimic despre tine, despre povestea ta, îți știu doar numele, nu și structura ta morală ca persoană;

Te rog, nu fii la fel ca cei cărora le trebuie o explicație plauzibilă pentru orice;

Te rog, nu fii la fel ca coautorii unei cărți care și-au însușit toată munca, excluzându-te din proiectul respectiv, NU era proiectul LOR, era al VOSTRU;

Te rog, nu fii ca cei pentru care nimic nu contează pe fața pământului, important e doar lor să le iasă pasența, să își îndeplinească obiectivele la timp, fix în maniera în care au vrut, nu contează ce și cum;

Te rog, nu fii ca cei pentru care exiști doar când au nevoie de ceva, în realitate, 95% din timp, nu exiști pentru ei;

Te rog, nu fii ca acei prieteni care vin doar să ceară, mai rar, dacă nu chiar niciodată, să ofere;

Te rog, nu fii genul de persoană care să însămânțeze stres și supărare în inimile celorlalți, distrugându-i încet, dar sigur;

Te rog, nu fii genul de persoană care să treacă peste merite și eforturi depuse;

Te rog, nu fii genul care să elimini oameni doar pentru că în viziunea ta nu erau ok, în realitate, adevărul era cu totul altul;

Te rog, nu fii genul care să uite de unde a plecat, oricât de mult s-ar perfecționa pe parcurs;

Te rog, nu fii genul care crede că știe totul, viața este prea scurtă pentru a le putea afla pe toate, oricât am vrea;

Te rog, nu trece cu vederea oamenii buni pe care ți-a fost dat să-i cunoști, pentru că poate au fost ocazii cu care nu te vei mai întâlni.

Mi-a fost dor de această clipă, De parfumul toamnei timpurii, De frunza care încet pe caldarăm pică, De ochii tăi veseli şi zglobii. Mi-a fost dor să văd struguri copţi în vie, Să văd crizantemele cum înfloresc. Să admir frumoasa mea glie Şi să respir parfumul anotimpului pe care îl iubesc. poezie de Vladimir Potlog

Și dacă, copacul plânge.

Gerul nu-l atinge.

Și dacă,nu zâmbești.

Bucură-te că trăiești.

Și dacă, soarele nu-ți zâmbește.

Așteaptă puțin și-ți strălucește

Și dacă, totul e pustiu.

Nu uita că tot încă ești viu.

Privește către un cer senin,

Ascultă-ți sunetele inimii,

Rezemându-ți sufletul leonin

Pe fapte dăruite înălțimii.

Acceptă tot ce natura poate da

Mereu în viața petrecută în real,

Iertarea și iubirea a o acorda

Sentimentelor cu căldura-n floreal.

Miresmele pădurii înverzite

Să-ți parfumeze drumurile-n viață,

De stele și de aștrii să fie păzite

Iar soarta semeață ca o dimineață.