Asphodelus

Curge apa în izvor,

Susură prin pietre,

Primii fulgi lucesc în zbor,

Arde foc în vetre.

Nestatornic e Brumarul:

Ninge, plouă, ninge...

Niciodată nu știi când 

Gerul se va stinge.

Ploaie, brumă, nea și vânt,

Orice, dar nu soare.

El este pribeag; mai rar

Dintre nori apare.

După o iarnă sură și geroasă, 

La fel de sură vine primăvara.

Și viața se întoarce-n scoarța roasă,

Se luptă cu a somnului povară. 

Nu. Nu e timpul încă pentru ape 

Să curgă din zăpada ce topită, 

Pământul însetat ca să-l adape,

Să ude iarba după ger lihnită.

În primul spasm al vieții cerul sare, 

Iar stele cad și scutură pământul. 

Se zbate în convulsii și răsare 

Natura, rupând acoperământul. 

Încet-încet, ieșind de după nouri, 

Ca prima dată-apare Sfântul soare. 

Din lacrimile-i cade, ca și roua, 

Lumina, printre ploaie și ninsoare.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Vreau să știi: m-ai uimit de la prima privire.

Chiar atunci, când nici numele nu ți-l știam.

Vreau să știi, acea faptă nu-mi stă mie-n fire,

Dar ador amintirea n-ce stare eram.

Acea... Uluire, plăcere, credință,

Creșteam și-nfloream împreună cu ea.

Ah, de-aș fi știut ce mult plâns și dorință 

Cu sine la rând nentrerupt aducea!

Mă doare s-o spun, dar tu nu ești de vină.

Vai, tu nici nu știi câte versuri am scris!

Și un singur lucru tristețea-mi alină:

Mai pot să te văd. Să te văd într-un vis.

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

Sunt multe flori rebele-n lumea asta,

Dar ca floarea de colț niciuna nu-i.

Trecând prin munți, o vezi pe câte-o creastă,

Și, fără voie, n-sinea ta îți spui:

"Ce floare! Ce culori și ce ambiții!

Pleca-și-ar capul? Nu. Mândria sa 

N-o lasă. Ea oricând, n-orice condiții 

Va sta cu capul sus, nu-i va păsa.

Când în această mare de bravură 

Un picur de trufie a căzut?

Mândria ei crescu, la fel și ura,

Iar ochii minții nu au mai văzut.

Uitase floarea că există oameni,

Uită și de iubirea dintre flori.

Pleca-va ura-i neagră pentru sameni',

Sau va rămâne floarea printre nori?

Acelaşi sfârşit                             Aceiaşi sârşit

are fiecare poveste,                    are o carte cu poezii,

 cu rău se începe,                        cáştigă,

cu bun se termină.                      iar mai apoi pierde.

Acelaşi sârşit                              Acelaşi sârşit

are viaţa omului.                         are o floare,

astăzi el este                               azi înfloreşte,

mâine el nu-i.                             mâine se ofeleşte.

Acelaşi sârşit                             Acelaşi sârşit

are ziua şi noaptea.                  are un copac,

când e zi e soare,                     azi el e verde,

când e noapte e lună.             peste o vreme fără frunze.

Acelaşi sârşit                          Acelaşi sârşit

are un nume,                         are un cântec

astăzi îl ştiu toţi,                  azi toţi îl ântă

mâine deacum nimeni.        mâine toţi îl uită.

Nu m-au întrebat dacă vreau să-i am,

dar viața mi i-a pus în brațe.

Cu timpul am înțeles

că n-am nevoie de altceva.

Mama e răbdarea care nu obosește,

Tata, un sprijin tăcut, dar sigur,

Fratele, prietenul fără condiții,

Bunicii, începutul tuturor poveștilor mele.

Ei sunt râsul din amintiri,

gălăgia din vacanțe,

liniștea ce mă-nvăluie

înainte să adorm.

Nu i-am ales, dar nici nu i-aș schimba,

sunt iubirea ce nu cere nimic,

și totuși dă tot.

Ascuns în versurile tale
Trec  vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit  fiind de poezie.

Aveai cu tine şi  cavalul,
Pădurea, cerul  şi  iubita
Soarele  îţi  luminase  harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.

Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când  printre  flori, când  drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu  printre  aştri un peregrin.

Dacă nu te citeşte  lumea
Să-ţi  desluşească  al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești  pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.

Femeia nu te lasă niciodată,
să duci o frază până la sfârșit;
abia ai scos o vorbă și de-îndată,
consideră că știe ce-ai gândit!

Te întrerupe și-ți spune altceva,
ce nici-un fel de legătură n-are,
cu ce-ai fi spus, de te lăsa
ca să vorbești, având răbdare!

Apoi când îi arăți că s-a înșelat,
în loc s-accepte și să tacă poate,
aduce argument și cerul înstelat,
că tu greșești și ea are dreptate!!!

Femeia e împotrivă întotdeauna,
la tot ce spune, îi cere, un barbat,
de când era pe tot pământul una
și până azi, când s-au „emancipat„!

Știe și poate totul mult mai bine
ținând morțiș să-o demonstreze,
nereușita cu lacrimi și suspine,
apoi încearcă să-o atenueze!

Femeile sunt toate de la o mamă,
afară de Preacinstita Născătoare,
și pentru ele este o mare dramă;
să-o ia model, de viață îndrumătoare!

25.04.2024 

Vârsta-n ani, doar un număr

La fel ca fructele din măr.

Îi culegi din pomul vieții

Și-i aduni în căruța bătrâneții.

Dar atunci când încă-i fruct

Speră că urcușul nu-i abrupt.

Trăiește, respiră și aspiră

La tot ce-i frumos și te inspiră.

Gândește că-n viață un obstacol

Este joc nedorit într-un spectacol.

Nu aplauzi, nu critici, ci îl ignori,

Și treci peste, ca soarele după nori.

Buchetul de frumoase primăveri

Să-l primești cu bucurie, ani averi.

Briliantul ce strălucește în viață

Să lumineze-n fiecare dimineață.

Îmi amintesc când te-am născut 

Eram atât de tânără, singură și nu-mi știam menirea

Nu știu când timpul ăsta a trecut

Și azi, ești un bărbat în toată firea.

Mi-ai arătat cum viaţa prinde sens

Atunci când tu ai apărut pe lume,

Ceva din mine s-a schimbat...

Țineam în brațe un soare cu-al tău nume.

Ești tot ce am mai scump și fără preț,

Al meu copil deștept și frumos,

Atât de mult ador să te privesc 

Tu dintre toți ești un chip îngeresc.

O reușită de a ta mă face fericită

Privindu-te în ochi mă simt împlinită,

Lângă al tău braț simt că totul are rost,

Și sunt mândră c-am reușit să te cresc frumos.

Să fii ceea ce porți în suflet, mereu

Un gând, un vis, un drum spre apogeu

Să eviți să te pierzi în pași repetați 

Să fii diferit, dar mereu adevărat.

Căci dintre stelele ce strălucesc pe cer

Ești una aparte, ce luminează puternic

Păstrează-ți drumul, să te iubești mereu

Că nimeni nu-ți poate oferi mai mult, decât tu și visul tău.