Ce are a-mi spune lumea din ce eu n-aș cunoaște?

daca as fi Shakespeare, as scrie un sonet,

in ritm cu inimile noastre, sufleteste.

eu te iubesc asa, ca un poet.

asta e mai adinc, decit lumea iubeste.

Încă o seară plină de lună ce-mi amintește 

Că mi-e dor de cineva și... știe

Dar niciodată nu a știut cât de mult,

Mi-a fost și încă îmi este... drag mie.

Privesc la ea... speranța nu mai sună a dramă

M-am tot ferit să o mai simt de-o vreme 

Am pus-o toată într-o ramă

Lângă tabloul cu vise efemere...

Savurez un cocktail de medicamente

Răceala iernii din nou m-a răpus 

Și mă-ncalzesc scriind pe pergamente

Frânturi dintr-o poveste ce-a apus.

Azi parcă, aș avea nevoie și eu, de un asistent

Să mă vindece cu al său vin...tratament,

Frisonul să-l alunge cu o îmbrățișare caldă 

Să îmi uit gândul, că nu aș fi contat vreodată....

Să îmi pună perfuzii cu "dulceața sa"

Să mă-ndulcească, să mă pot vindeca

De durerea ce nu vrea să se risipească 

Că povestea a rămas...un pahar gol, pe masă.

 Să fie noaptea plină de tristețe

Gândindu-mă că ești departe?

Sau poate dragostea își are propriile șoapte,

Ce mint frumos cu rost și fără rost?

Dar ce contează astăzi când îmi stai în brațe,

Dorindu-te mai mult pe zi ce trece,

Spunându-ți vorbele adevărate,

Ce-aduc speranțele dorite de-atâta vreme,

Ce drum își fac acum când suferințele sunt moarte,

Și când îți spun fără-ncetare că te iubesc,

Fără o lungă așteptare a vreunui ferice și optimist răspuns?

Azi îți declar că ești regina dimineții,

Când stai cuminte îmbrăcată în culoare roșu aprins,

Și mă privești cu nerăbdare stându-mi în dreapta pe pat întinsă,

Dar știu că tu ești de neatins!

(26 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Dorul e o undă – o oscilație între ieri și acum,

propagându-se prin vidul din piept,

fără un mediu, fără o destinație clară.

Eu sunt punctul fix al pendulului,

iar el, gravitația care mă mișcă înainte și înapoi

pe o axă pe care timpul refuză să o definească.

Îmi imaginez atingerile lui ca fotoni,

particule de lumină care refuză să fie prinse,

dar, când lovesc pielea, generează căldură –

radiație pură, o ecuație a pasiunii.

Din distanță, ne privim ca două stele,

legate printr-o forță invizibilă,

un câmp gravitațional care îmi trage sufletul

înspre un orizont al evenimentelor.

Ce se întâmplă dacă mă apropii prea mult?

Legile îmi spun că mă voi pierde –

energia mea va deveni a lui,

și tot ce sunt va fi o singularitate

într-o lume care n-a învățat să mărească infinitul.

Dar ce e dorul, dacă nu o coliziune?

Două particule care se ciocnesc în vid

și lasă urme în spațiu-timp,

unde amintirile devin traiectorii curbe

pe care sufletele le străbat în tăcere.

Aș vrea să-l ating, să simt

cum forțele de contact îmi redau

toate legile pierdute ale fizicii.

Dar, de fiecare dată,

între degetele mele rămâne doar lumina lui,

ca și cum n-ar fi fost niciodată materie,

ci doar o iluzie a mișcării.

Și atunci îmi dau seama:

el nu e substanță, ci energie,

o constantă universală care,

oricât m-aș strădui să o prind,

se transformă mereu în altceva.

Cu lacrimi calde, pe borderou,

Pictez cu drag, eu, chipul tău

Și-i dau contur nedefinit,

Iubirii,ce m-a înlănțuit.

Culori calzi, culori reci,

Prin mii de stări, vrei să mă treci.

Creând vizual acest tablou,

Dansând în vals sau tangou.

Și tot pictez, dar, tremurând,

Formele ce îmi stau în gând.

Și cad culori , ca din cascadă,

Vrăjit, cât ești de minunată.

În gustul sec de Sauvignon,

Am stări ce vin în domino.

Dar pun garou, acest tablou,

Căci la final, e chipul tău .

Oare de ce e-atât de liniște pe buze

De ce-s uscate toate vorbele de-amor

Oare de ce cuvântul umblă să se scuze

Oare de ce tăcerea caută sonor

Oare de ce sunt amintirile ursuze

De ce privirile sunt umede de dor

Oare de ce lacrima nu învie frunze

E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor

Oare de ce răsar luminile difuze

De ce ard stelele plutind amăgitor

Oare de ce visează nopțile confuze

În grabă zilele gonesc ucigător

Oare de ce tristețea vrea să mă recuze

De ce trecutul pune umbră-n viitor

Oare de ce prezentul n-are călăuze

Se pierde urma rătăcind întâmplător

Oare de ce iubirea pare să se-amuze

De ce lovește clevetind umilitor

Oare de ce simte nevoia să refuze

Zâmbind mi-aruncă existența în decor

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!

Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)

Dormi iubito somnul lin,

Că visele eu ți le țin.

Ți le țin în palma mea,

Și le reazăm de o stea,

Se se umple de lumină

Lumina cerului senin,

Dormi iubito somnul lin!

..

Dormi iubito, somn ușor,

Că visele ți le păzesc

Să simt, atunci când te privesc,

Toată mlădierea lor

În vântul nopții care-aduce

Scara lunii, să te urce

Pe tărâmul viselor.

Dormi iubito, somn ușor!

...

Dormi, făptură minunată

În lumina stelelor,

Pe tărâmul viselor,

Luna spune-o că-i ești dragă,

Sub privirea mea purtată

De făptura-ți delicată,

Farmecul să ți-l culeagă,

Dormi, făptură minunată!

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!