Autorul Amina Taraburca

Daca ai fi-n povesti, ai fi craiasa

Si intregul univers ti s-ar alina in ochi

Sa stii ca un Luceafar te admira din fereastra, 

Lumina lui, relevandu-te cat dormi.

Mirosul tau, ma lasa sa traiesc

Faptura ta, culeasa din bobi de soare

Mangaie spiritul ceresc,

Mangaie o infinitate intreaga.

Si cand te intorci cu spatele la geam

Nemurirea unui inger se termina,

Tot ce-i luat din plai si guri de rai

Luna, stele - toate plang, cu lacrimi de rugina.

Cerul, infinit de plin, in pauza - 

S-a ferecat letal

Intr-o tacere de suspin, si-acum reteaza

Ca o zgaraietura in metal

Si o gratie argintie se dizolva in contrast

Cu melodia corosiva, ce o rasuna hornul

Dar acel inger dornic, inca sta la al tau cap

Si resemnat iti tot vegheaza somnul.

Baladă pentru cel ce n-a mai fost

(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)

Nu ți-am scris când tăcerile strigau,

Când umbrele tale dansau prin perdele —

Doar am învățat să respir lipsa ta,

Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.

A venit aseară vântul, o umbră,

Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:

„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,

Cum zâmbești când durerea s-a prins.

Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,

Să le poarte pe drumuri străine,

Să nu mai știe nimeni că dor,

Că încă port numele tău în mine.

N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.

Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —

Dar port în mine un cântec fără glas,

Un ecou de tine, nedescris.

Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,

Blândă, dar adâncă, ca un legământ,

Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,

Una fără întoarceri, fără cuvânt.”

Stelele – candele oarbe, fără foc,

Luna – o corabie ce-și plânge drumul,

Și cerul e gol, fără tine-n el,

Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.

Frunza tremură pe ram ca dorul meu,

Sub fiecare bătaie de vânt —

Tremură, dar nu cade…

Așa cum nici eu nu renunț.

Am păstrat locul tău la fereastra vieții,

De parcă te-ai fi întors vreodată,

Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,

Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.

Și dacă vreodată vei trece prin gând,

Ca o umbră de frunză în visul tăcut,

Să știi că aici, în inima mea care tace,

Ești încă… neșters, netrecut, neminut.

Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —

Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,

Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,

Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.

A.Turcanu

Trag de porți și se deschid greoi,

Câini bătrâni lătrând pustiul,

De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi

C-am rămas doar eu "fiul". 

Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,

Ai uitat de toți, de noi, 

Cei ce-ți plâng pe urmă roi

Căci n-ai să te-ntorci înapoi. 

Am râs cu tine, cât am stat

Nici o vorbă n-ai suflat.

Ochii împăcat ți-ai închis, 

Zâmbetul-ți trădează un vis. 

Am blestemat tradiții vechi

Și crucea eu am purtat-o la priveghi.

Toți se grăbeau pe lângă mine,

Dar crucea tot în față vine. 

Clipa-n care te-am atins

Toată viața-n mine s-a stins,

Chinul tău de ani strâns 

S-a eliberat prin al meu plâns. 

Am înălțat crucea la cer

Și-a căzut grea ca un fier

Trăgându-mă-n genunchi sub ea,

Arătându-mi cum te scapă-n groapă, 

Slăbind, mai mult ea mă ținea. 

Simțeam cum pe mine mă sapă, 

Victimă a prietenei Morți, 

Să te uite, să nu plângă toți, 

Ci doar eu, singur și sfânt,

Să astup al tău mormânt. 

Am plâns cum n-am crezut vreodată, 

Că până și Moartea s-a ascuns furioasă

Crezând c-a mea dragoste-i trădată 

Și n-am s-o mai vreau mireasă. 

Dar mai bine așa i-a fost,

Decât să chinuie fără rost... 

Poarta-n urmă îi se închide,

Ea încă speră că mai vine...

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

      De multă vreme urmăresc ce se petrece acolo sus. “De multă vreme” este ceva relativ. Ce nu este relativ? Sigur, aici, jos, nu există relativ. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că tot ce există este necesar şi nimic nu mai este necesar faţă de ceea ce există. Toate sunt acolo unde trebuie să fie. Nemişcate. Culoarea este cea corectă. Dimensiunile sunt exact calculate. Mirosul este bine ales. Lumina nu supără, întunericul nu sperie. Zgomotul nu acoperă liniştea, liniştea nu este apăsătoare. Totul este perfect. Când lucrurile sunt perfecte, viitorul este incert. Ce poate urma perfecţiunii? Iată o întrebare pe care nu ar trebui să ajungem să ne-o punem vreodată. Acolo sus, relativul îşi face de cap. Aici, perfecţiunea sperie.
   Tavanul desparte două universuri. În universul de sus cerul are obiceiul să plângă. Nu întotdeauna. În cel de jos, nu se întâmplă nimic.
- Tu unde stai?
- Eu stau. Nu exist, dar stau. Dar tu exişti?
- Eu exist, dar nu stau. O clipă, tocmai a venit un înger cu un taxi. Am un drum de făcut. Vreau să vizitez un astru. Aşa, am urcat. Ziceai că nu exişti.
- Tocmai acest lucru mă sperie. Am un telefon care nu sună şi de la care nu pot să sun. Telefonul stă. Stă mereu pe masă în faţa mea. Dacă întind mâna îl pot ridica şi chiar aş putea să formez un număr. Un număr la întâmplare. Dar vezi, dacă mişc mâna stric modelul. Modelul de perfecţiune moştenit prin naştere. De fapt, cred că nici nu m-am născut. Aici nu se naşte nimeni. Universul meu este perfect şi, din acest motiv, nu sunt posibile modificări. De niciun fel. Dacă exist, înseamnă că m-am născut înainte ca universul să atingă perfecţiunea. Dar bănuiesc că, fizic, nu exist. Dacă totuşi m-aş naşte, universul nu ar mai fi acelaşi, şi-ar pierde perfecţiunea.
- Universul tău este complicat. Nu exişti, ai telefon, nu poţi vorbi la el, dar poţi vorbi cu mine ca să-mi spui că nu exişti deşi stai lângă un telefon care stă şi el. Tocmai am ajuns deasupra astrului. Este un astru îngâmfat şi vreau să-l pedepsesc. Poţi să-mi dai un sfat? În universul tău perfect, cum arată o pedeapsă?
- În vremea când universul nu era perfect, pedeapsa era dată de mişcarea perpetuă în ciclul viaţă-moarte. Viaţa urmată de moarte. La nesfârşit. Aici, în modelul universului meu, poţi să exişti perpetuu, poţi să nu exişti perpetuu. Sunt stările normale. Naşterea urmată de moarte şi iar de naştere, într-un ciclu nesfârşit, era, pe vremuri, o pedeapsă.
   Privi spre munţi. Frumoşi, dar pustii. Privi spre apele nemărginite. Valuri, culori, plictiseală. Cerul este, şi el, nehotărât. Îşi tot schimbă accesoriile. Şi indiferent. S-a pierdut şi semnalul. Vântul se plimbă nepăsător, liniştit, şoptind vorbe de dragoste florilor. Sau poate doar le sperie. Cine să ştie? Lacrimile norilor se înfig fără milă în carnea munţilor, aruncând din trupurile golaşe, bucăţi de piatră. Tot lacrimi, lacrimile munţilor. Soarele îşi zdrobeşte razele unde se nimereşte. Doar că, în universul unde chiar relativul este relativ, nimic nu este veşnic. Razele mor, razele se nasc, doar singurătatea este permanentă. Singurătatea spiritului său nu este relativă. Este absolută. Aceeaşi. Aşa, ca într-o joacă, se aşază pe malul unui râu. Adună pământul umed şi, ascultându-şi gândul, modelă o formă. Suflă asupra ei şi o numi viaţă. Ca în universul de sub tavan. Apoi născu timpul ca să măsoare viaţa şi să aducă moartea.
   De acolo, de sus, priveşte cum viaţa şi moartea se străduiesc din răsputeri să schimbe universul lui. Să-l facă perfect. Încercă să refacă legătura. Un automat îi răspunse că reţeaua perfectă a universului de sub tavan nu mai există. Perfecţiunea şi-a făcut treaba. Nesusţinut, tavanul  se prăbuşi.
   Deasupra universului său, Dumnezeu construi un alt tavan. Şi un alt univers. De rezervă. Iar el coborî pe pământ. Lângă un telefon. Fără să se fi născut.

Suflă vântul în spre buclele mele blonde,

Rămân lângă o staţie

Trecând cu florile-n mână.

Zăresc un zâmbet si-un chip plăpând

Si-o voce ce-mi răsună,

o fi el?

Dar mi-a rămas o speranţă acum

nu l-am recunoscut,

dar vocea aceea îmi părea cunoscută..