UN ULTIM TANGO

Sunt pe cale să mă trezesc. "Nu încă!", îmi spun în gând, "e atât de devreme, sunt în vacanță!" Dar soarele cald și nemilos totodată, are alte planuri cu mine: peticit în frunze de vie, îmi joacă pe pleoape silindu-mă să deschid ochii în virtutea inerției și total împotriva voinței mele. 

E duminică dis-de-dimineață și mie-mi părea că-s în creierii nopții, dar o aud pe bunică-mea la o azvârlitură de băț de mine vorbind cu dulceață în glas cu florile din grădină, dând binețe bujorilor și crăișorilor, care, sub o adiere slabă, se apleacă ceremonios făcându-i temenele...

Mă întind, trosnindu-mi a lene oasele și casc zgomotos auzind fatal gura bunică-mii:

-Da', scoală-ti odată puturosule, nu vezi că ti pupă soarili! Hait! Și îmbracă-ti să merjem la slujbă!

"Păi unde-i musai..., cu plăcere!", îmi zic eu în gând și fără niciun chef. Nu prea mă trăgea ața pe mine la biserică, mai mult din cauza babelor bârfitoare din sat, care nu scăpau niciodată prilejul să te descoasă și să scoată de la tine și ce nu știai că știi...
Iar mai apoi, trebuia să mă îmbrac cu "hainele de duminică", să-mi pun pantofii cu șiret care mă rodeau și-mi făceau bășici după o vară umblată în picioarele goale prin colbul curții, să-mi domolesc ciuful cu cărare într-o parte, că de, eram băiet mare de-amu', să am unghiile tăiate și îngrijite, dar mai ales acei "să nu"...

Cu batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii: stai drept!, nu te gheboșa, șterge-ți nasul, fii cuminte, nu vorbi neîntrebat, fii politicos, salută frumos pe toată lumea; săr'mâna, săr'mâna, bine v-am găsit sănătoși, bine, bine, la slujbă, o venit părintili?, da?, și dascălu?, da?, ne-om ducem să aprindem o lumânare la morții noștri, Dumnezău să-i odihnească!, fă cruce mă, da, da și la vii, d-apoi cum altfel?

Am intrat în biserica mică și răcoroasă, și din semi-întunericul ce domnea pretutindeni, încercam din răsputeri să văd, cu ochii încă mijiți de nesomn, icoanele de sub altar: 

-Hait!, mă înghiontește în coaste bunică-mea, fă cruce mă, unde ți-s ochii? Cum te-am învățat, așa, de trei ori, în numili Tatălui ș-al Fiului, ș-al Sfântului Duh, Amin'! Amu, ci stai ca proasta-n târg, pupă icoana, mă!, îmi șoptește printre dinți, precum un șarpe nemilos, bunica...

-Ș-amu' ci stai ca curca-n lemne? Treci pe rândul bărbaților!, mă trase ea de mânecă. La spate mă, undi ti baji ca puricele-n frunte? Ferească-te Dumnezău! Las' că vedem noi acasă, mai șerpuiește bunica, săgetându-mă din priviri... 

Iar mie-mi venea să intru-n pământ de rușine, spre satisfacția totală a babelor care-și șopteau veninul în colțurile baticurilor puse-n dreptul abisalelor guri, nepriceperea și neputința mea într-ale bisericii...

Însoțit de umbra dascălului care afuma adunarea cu fum de tămâie din cădelniță, - să crape toți dracii de ciudă -, și doar-doar s-or potoli babele din șoptit, iese popa din altar îmbrăcat în odăjdii scumpe, iar eu îmi priveam salvatorul cu smerenie, pupându-i mâna cu adâncă recunoștință, sub privirea vremelnic îmblânzită a bunicii că făcusem și eu ceva bine, iau anafura și o plescăi cu zgomot că era tare ca iasca, o înghit cu ghionturi sub privirile dezaprobatoare ale bunicii, fac din nou cruce și ies din biserică cu spatele, încercând disperat să-mi salvez sufletul damnat pe vecie...

Dar bunică-mea mă prinde din urmă și cu vioiociune, își înfinge mâna în urechea mea stângă, strângându-mă tare ca într-o menghină:

-Fir'ai tu să fii! Că nu ești în stari să faci o cruce că lumea, de m-ai băgat în gura satului!

Iară eu, ca să uit mai mult de durerea din suflet decât cea a urechii înroșite, mă "agățam" de elementul de contrast al mustrării mele, întruchipat în mănușa de macrameu a bunică-mii, că și astăzi când pășesc într-o biserică mă ia cu fiori pe șira spinării, și fac iute cruce, sub eternele priviri severe ale tuturor sfinților...

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

    Vorbeam, deunăzi, așa, în treacăt,
    Visând cu ochii larg deschiși,
    La soare, cer și-al verii freamăt,
    La briza lacului îmbrățișat de iriși...
    
    Sorbeam încet aroma ceaiului din cană,
    În liniștea de templu a odăii mele,
    Uitând de truda zilelor de toamnă,
    Și strălucirea prafului de stele...
    
    Te-am respirat cu teamă că se vede, 
    Fiindu-mi dor de trupul tău păgân,
    De-aroma ta de iarbă crudă, verde,
    Scăldată-n floare de salcâm...
    
    Eu, melancolic, focul ascultam,
    În fața șemineului din piatră,
    Uitând rugina frunzelor pe ram,
    Și veșnicia focului din vatră...
    
    Tu, m-ai pierdut în serile plăcute,
    Și-n jocul de lumină și-ntuneric,
    Ne-am regăsit în umbrele tăcute,
    Ce se-mpleteau pe pielea ta frenetic...
    
    Și tot așa, ademeniți cu-arome de serai,
    Trecut-am iarna cea cumplit de lungă,
    Acum e timpul florilor de mai,
    Și a nopților în care mierla cântă...

Culoarea ta preferată era roșu, 

Buzele mele pentru tine erau roși 

Îți făceam obraji roși, 

Te iubeam...

Culoarea ta preferată este roșu 

Buzele mele din cauza ta sunt roși 

Obrajii mei sunt roșii, și ochii la fel. 

Te iubesc...

Primul sărut a fost pe strada mea,

Acum trebuie să merg singur pe ea.

Ne văd pe noi peste tot și mă opresc,

Exact în același loc, îmi amintesc

Cât de fericiți eram amândoi,

Că vara se termina cu noi.

A devenit locul nostru, dar n-am știut

Că tot acolo vom avea și ultimul sarut.

Nu știu daca e noroc sau sunt blestemat.

Că trec prin locul ăla de fiecare dat'.

Dar mă doare că nu mai sunt cu tine,

Parca nu merg acasă, daca nu ești lângă mine.

De când nu ești, strada-i tristă și pustie,

Iar eu tot rătăcesc, căutându-te pe tine.

Iubestema asa cum sunt 

Si nu uita de rele

Can viata asta poate fi

Drumul plin de grele

Iubestema asa cum sunt 

Iubestema in toate 

Si drumul cel mai greu mereu-l vom da ntroparte

Iubesc mereu privirea 

Cu ochii tai caprui

Iubesc sis fericita

Cu omul cel mai bun

Iubestema iubire iubestema mereu

Din nou e seara-ceea dureroasa

Când mergi pe strada,

Când te duci acasă

Dar înțelegi ca nu e fata ta cea generoasa

Ai înțeles ca nu mai trebuie sa cadă

Ca timpul a trecut, nu l-ai întors

Dar inima mai cântă o balada

Ca ea este de neîntors

A trecut deja iar perioada

Când totul bine ți se pare

Ai înțeles ca-i ca livada

Ce se usucă iar in repetare

Ai înțeles ca timpul a trecut

Si interesul ei la tine

E gata timpul cel plăcut,

Ai înțeles ca nu te va mai ține

Nu cred ca viitorul va mai fi perfect

Ca ai pierdut persoana cea apropiata

Ai înțeles ca nu e un defect

Ai înțeles, de ea erai tu obsedata

Tu știi ca nu-i momentul să te lase

Dar e mai bine sa o lași sa plece

Caci visele cu ea se anulase

Deja si ea a devenit mai rece

Tu o iubești, dar ea nu înțelege

Ea crede ca tu ai greșit

Ea știe ca pe ea o vei alege

Dar inima ta iarăși a pierit

Ea spune ca nu are timp

Și tot atunci nici nu răspunde

Dar tu o lași așa cum spune

Ca nu o știi si nu știi unde

Nu știi ce viitor tu vei avea cu ea

Dar știi ca bucuros vei fi

Când știi ca inima nu va cerea

Din nou iubirea pentru-a o jertfi.

Cel care mi-a readus zâmbetul pe buze,

Fără să mă-ntrebe dacă îmi doresc.

Care-i acolo mereu, fără a găsi scuze

Și fără de care eu înnebunesc.

E bărbatul care îmi alină mintea,

Când obosită cad și-ncep să lăcrimez..

Care îmi aude rugămintea

Și nu mă lasă singură să mă calmez.

Mâna mea, o strânge către pieptul său,

În momente bune, dar și arzătoare,

E acolo când mi-e rău,

Când gândurile zbuciumate dau furoare.

Ieri, astăzi și pentru totdeauna,

Doar pe tine să te am aș vrea.

Pe tine te iubesc , nebuna…

Cu multă dragoste - autoarea.

Întru acest ceas al nopții…

Amintește-ți zgomotul picăturilor de ploaie

Și al lacrimilor din ochii tăi

Amintește-ți furia și tăcerea întunericului,

Al nopților ce te-au purtat plângând…

Pe genunchii goi.

Amintește-ți!

Rememorează visele pierdute - al viselor de ieri…

Și îndrăznește să te lași găsită de inima ta,

Privește-te în oglindă și… zâmbește!

Îndrăznește … să te recunoști o stea

Ce parcurge infinitul … cu lumina sa.

Amintește-ți drumul pietruit închinat tălpilor tale…

Și toate clipele de ieri ce s-au ascuns în ochii tăi,

Când nu înțelegeam ce-mi ceri - prin ochii mei…

Uscați și răi!

Amintește-ți!

Ridică-te la cer și plouă, cum numai tu ști să o faci

Prin ochii tăi albaștrii rouă și cu noaptea să te-mpaci,

Amintește-ți căldura picăturilor de ploaie,

Ce s-au scurs prin ochii tăi și… ridică-te!

Ridică-te la cer și tună cu regrete pe pământ,

Și te rog… îndrăznește!

Să fi mai mult decât ești sortită a fi…

În versurile mele… o urmă de dor într-un cuvânt.

Să-ți văd lumina nepurtată pe al tău contur

Și în miez de noapte… din Rai să te fur

Ești tot ce-mi doresc…

Amintește-ți… cum se spune “te iubesc!”

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 / 978-97-0-32645-1) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 / ISBN: 978-606-712-760-7) Toate drepturile rezervate.