Un rece fior…
Un rece fior îmi spulberă visul,
Prin mănăstiri îmi intoxic gândirea,
Refuz să te pierd, și-ți caut abisul,
Rătăcirea spre tine fiindu-mi menirea.
Povești de iubire car în spinare,
Caut profeți să-mi spună când vii,
În toamna din mine, bruma apare,
Şi-n față-mi dansează același stihii.
Groaza-mi sporește cu fiece pas,
Clipe pierdute îmi râd pe la spate,
Pe drumul îngust doar eu am rămas,
Și urmele tale, grațios conturate.
Aud șoapte vagi pe-o cracă subțire,
Mă golesc de cuvinte spre a urla,
Către ceruri arunc o morbidă privire,
Și-apoi cad biruit... pe lespedea ta.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 5 апреля
Просмотры: 85
Стихи из этой категории
Nu spune nu...!
Te rog nu spune nu..și dă-mi o șansă
Să pot să spun de ce, să cer iertare,
Aș vrea s-accepți să vii la o plimbare
Și să găsim un compromis de împăcare.
Ți-am scris mesaj și văd că l-ai citit
Și știu motivul de-a nu-mi răspunde,
Multe s-au adunat și tare te-au durut
Vrei adevărul zis, de cel ce îl ascunde.
Să știi că nu-i ce lumea rea vorbește
Și mult dorește să ne vadă despărțiți,
Așa că nu-ți mai apleca la ei urechea
Întoarce-te să fim perechea de fericiți.
Doar mă ascultă și-apoi poți să pleci
Dacă decizi că am păcat de neiertat,
Însă acceptă că amândoi purtăm vina
Iar ceva sincer mărturisit poate fi iertat.
Eu cred că poți ierta și merge înainte
Pentru că simt iubirea ce ne cuprinde,
Vino la întâlnire, să pot rosti cuvinte
Și dragostea pierdută, să o pot..reaprinde!
Floarea dimineții, Vasilica
Tu ești a dimineții floare,
Ce se deschide ca un soare,
Cu zâmbetul ca de copil,
Și ochii vii sosiți din cer,
Voi știi să înțeleg al lor mister?
Cum pot visa amorul fără a lor clipire,
Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,
Când nu sunt cu-a mea iubire
Cu tine Vasilica ,draga de tine?
Nu tu ești floarea rară a iubirii,
Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,
Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!
Iar de-i așa, iubită dragă
Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,
Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare
Fie din Roma sau Atena...!
Tu preafrumoasa mea stăpână,
Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!
Nu-i zi să nu te rog ca un milog
Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,
Păstrează-mă cu tine,
Nu m-alunga frumoasă
Vasilica,
Mai bine mor de mii și mii de ori!
(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
E minunat!
E minunat să fii îndrăgostit,
Și darul fericirii să îl primești,
De la ființa pentru care-ai suferit,
Și ai sperat că într-o zi o întâlnești
În ochii tăi, ea n-are asemănare,
Și nici vreun grad de comparare,
E ca un astru ce pe cer răsare,
Și îți trimite lumină de la soare
Să lupți pentru iubirea ce-ai visat,
E mersul vieții și chiar un sacrificiu,
Iar in final de poti să spui.. a meritat,
Înseamnă ca-i trecut orice supliciu
Cât de frumoasă e dragostea adevărată,
Când întâlnești în viață ființa potrivită,
Cu care să pășești alături pe calea dreaptă,
Și să trăiești iubirea..ce poate fi povestită!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Strigătul Inimii
...
Să nu-ndrăznești să uiți vreodată
Că-n orice colț al lumii n-ai fi tu,
Bătaia de la a mea inimă este gradată
Cu infinita iubire, ce mi-o dai doar tu!
Eu mereu voi fi alături de tine, mereu,
Nu contează ce se află-n jurul tău,
Eu mereu calea-ți voi lumina, mereu,
Chiar dacă te vei afla-ntr-un hău!
...
...
Iubindu-te mereu prin dulcile-mi cuvinte-n fapte.
16.10.24
Nu cer
Nu cer
Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,
Nici luna-n palme s-o cobori,
Nu cer un drum fără noroi,
Când pașii mei trec printre nori.
Nu cer să schimb ce nu pot fi,
Să mă prefac în altă umbră,
Dar dă-mi curajul de-a trăi,
Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.
Nu cer nimic, doar să exist,
Să-mi port lumina-n pieptul gol,
Căci tot ce vreau, în mine-i scris,
Și-i mai frumos decât un rol.
Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,
Nici să-mi deschizi un cer senin,
Când trec prin umbre sau fiori,
Eu vreau doar timpul meu deplin.
Nu cer cuvinte fără rost,
Nici jurăminte ce se pierd,
Doar un surâs, căci e un cost
Pe care viața nu-l dezmierd.
Nu cer nimic, doar să mă știi,
Un suflet simplu, un fugar,
Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,
Când cerul lumii e amar.
Nu spune nu...!
Te rog nu spune nu..și dă-mi o șansă
Să pot să spun de ce, să cer iertare,
Aș vrea s-accepți să vii la o plimbare
Și să găsim un compromis de împăcare.
Ți-am scris mesaj și văd că l-ai citit
Și știu motivul de-a nu-mi răspunde,
Multe s-au adunat și tare te-au durut
Vrei adevărul zis, de cel ce îl ascunde.
Să știi că nu-i ce lumea rea vorbește
Și mult dorește să ne vadă despărțiți,
Așa că nu-ți mai apleca la ei urechea
Întoarce-te să fim perechea de fericiți.
Doar mă ascultă și-apoi poți să pleci
Dacă decizi că am păcat de neiertat,
Însă acceptă că amândoi purtăm vina
Iar ceva sincer mărturisit poate fi iertat.
Eu cred că poți ierta și merge înainte
Pentru că simt iubirea ce ne cuprinde,
Vino la întâlnire, să pot rosti cuvinte
Și dragostea pierdută, să o pot..reaprinde!
Floarea dimineții, Vasilica
Tu ești a dimineții floare,
Ce se deschide ca un soare,
Cu zâmbetul ca de copil,
Și ochii vii sosiți din cer,
Voi știi să înțeleg al lor mister?
Cum pot visa amorul fără a lor clipire,
Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,
Când nu sunt cu-a mea iubire
Cu tine Vasilica ,draga de tine?
Nu tu ești floarea rară a iubirii,
Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,
Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!
Iar de-i așa, iubită dragă
Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,
Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare
Fie din Roma sau Atena...!
Tu preafrumoasa mea stăpână,
Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!
Nu-i zi să nu te rog ca un milog
Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,
Păstrează-mă cu tine,
Nu m-alunga frumoasă
Vasilica,
Mai bine mor de mii și mii de ori!
(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
E minunat!
E minunat să fii îndrăgostit,
Și darul fericirii să îl primești,
De la ființa pentru care-ai suferit,
Și ai sperat că într-o zi o întâlnești
În ochii tăi, ea n-are asemănare,
Și nici vreun grad de comparare,
E ca un astru ce pe cer răsare,
Și îți trimite lumină de la soare
Să lupți pentru iubirea ce-ai visat,
E mersul vieții și chiar un sacrificiu,
Iar in final de poti să spui.. a meritat,
Înseamnă ca-i trecut orice supliciu
Cât de frumoasă e dragostea adevărată,
Când întâlnești în viață ființa potrivită,
Cu care să pășești alături pe calea dreaptă,
Și să trăiești iubirea..ce poate fi povestită!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Strigătul Inimii
...
Să nu-ndrăznești să uiți vreodată
Că-n orice colț al lumii n-ai fi tu,
Bătaia de la a mea inimă este gradată
Cu infinita iubire, ce mi-o dai doar tu!
Eu mereu voi fi alături de tine, mereu,
Nu contează ce se află-n jurul tău,
Eu mereu calea-ți voi lumina, mereu,
Chiar dacă te vei afla-ntr-un hău!
...
...
Iubindu-te mereu prin dulcile-mi cuvinte-n fapte.
16.10.24
Nu cer
Nu cer
Nu cer să-mi dai ce n-ai să-mi dai,
Nici luna-n palme s-o cobori,
Nu cer un drum fără noroi,
Când pașii mei trec printre nori.
Nu cer să schimb ce nu pot fi,
Să mă prefac în altă umbră,
Dar dă-mi curajul de-a trăi,
Cu suflet plin, cu fruntea sumbră.
Nu cer nimic, doar să exist,
Să-mi port lumina-n pieptul gol,
Căci tot ce vreau, în mine-i scris,
Și-i mai frumos decât un rol.
Nu cer să-mi scuturi stele-n zori,
Nici să-mi deschizi un cer senin,
Când trec prin umbre sau fiori,
Eu vreau doar timpul meu deplin.
Nu cer cuvinte fără rost,
Nici jurăminte ce se pierd,
Doar un surâs, căci e un cost
Pe care viața nu-l dezmierd.
Nu cer nimic, doar să mă știi,
Un suflet simplu, un fugar,
Și să rămâi, să-mi fii, să-mi vii,
Când cerul lumii e amar.
Другие стихотворения автора
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Să nu mă treziți...
Încă un adio mi-e teamă că nasc,
Se zbate în cord pe-o arteră,
Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,
Doar carnea din mine mai speră.
Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,
Înot în obsesii și nervul mă roade,
Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,
Și murmur întruna cuvinte schiloade.
Mă împiedic de mine la fiece pas,
Și iar mă ridic, și iar mă aștept,
Vreau ca să strig dar nu mai am glas,
Și-o frică de mine m-apasă în piept.
Caut pământ cât mai departe de lume,
Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,
Copacii să strige în ecou al meu nume,
Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.
Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,
În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,
Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,
Adio, prieteni! Să nu mă treziți...
Râsul acesta al meu...
Râsul acesta al meu,
n-ar fi trebuit să existe,
nici sunetul său,
nici buzele care s-au deschis
precum ferestrele dimineața.
Râsul acesta al meu,
se luptă dureros zi de zi
să apară pe buzele mele.
Pe râsul acesta al meu,
îl plâng în fiecare zi,
e bolnav,
e prizonierul unei ființe triste,
abia mai respiră.
E un râs care cară durerea
în hohote.
Privindu-mi ochii,
poți vedea suferința
și nașterea sa,
dintr-un zâmbet șters,
și-o grimasă
îngropată sub lacrimi.
Râsul acesta al meu...
n-ar fi trebuit să existe.
Inconsecvenţă
Am numai câteva stări sufleteşti,
Nu pot ajunge la limită niciodată,
Se sting în mine sentimente fireşti,
Fiindcă am conştiinţa pătată.
Trăiesc cu o exasperantă clocotire ura,
Disperarea, haosul, neantul şi iubirea,
Îmi e contrazisă de suflet făptura,
Şi în polemici mi se stinge privirea.
Mă consum la maxim în fiecare stare,
Şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare,
Nu pot respira decât pe culmi de disperare,
Iar paroxismul este a mea răsuflare.
Sunt singur mai ales când cu alţii umblu,
Nu pot avea nicicând o evoluţie liniară,
Trăiesc ori în lumină, ori într-o umbră,
Iar spiritu-mi este blândeţe ori fiară.
Furtună
Se întunecă cerul deodată,
Geamul sub tunet trosnește,
Fulgere încep să străbată,
Și focul din arbori țâșnește.
La sânu-mi, iubito, hai vino,
Te-ascunde de tunet și foc,
Vântul cântă rock și latino,
Se dezlănțuie frunze în joc.
Vine urgia, dezastru prevăd,
Puhoaie se strâng jos în vale,
Haide, iubito, afară-i prăpăd,
Ne-ascundem sub pătura moale.
Ploaia ne bate cu ură în geam,
Iar vântul mai strașnic devine,
Nu-mi pasă acum de-ar fi uragan,
Sub pătură ne e cald și e bine.
E ziuă, și afară, parcă e noapte,
Și fulgeră încontinuu, și tună...
Iubita-mi alint cu săruturi și șoapte,
Și veșnic aș vrea să fie furtună.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.