Schimbul de noapte

Să fie vara astăzi, distinsa doamnă,

Cu verde mult și cânt de cuc?

Plecată-i iar prea înflorita primăvară,

Copila sau domnișoara de odinioară,

Ce-i astăzi doar vesel vis...

Dar trimițându-și în schimb surata,vara,

Ce arde cu-al său soare totul

Știind s-aducă doar speranța,

Să lase viața să cuvânte,

Natura să se veselească

Pe noi să ne încânte ca la bâlci,

Privirile să ni le prindă gingaș

În vii culori ce glăsuiesc melodios,

Cântând o simfonie ce-mi pare cunoscută,

Adusă din depărtări celeste ce veșnicia prevestesc...

Ei bine prea frumoasă vară,

De data asta îți promit,

Că te voi prinde de-o aripă,

Să stai pe loc etern la mine-n gând!

(23 mai 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Acum e clipa de care se vorbea-n trecut,

Neexistând trecut nici viitor, cum bine știm,

Acum este momentul sau însăși viața ce-o simțim!

Hiperbole pot fi trăirile iubirii dacă vrem

Și ce ne pasă nouă de-atâtea lucruri triste ce nu ne aparțin,

Noi doi îndrăgostiți ne știm, Stăm prinși de clipa de acum și ne iubim!

Nu-i primăvara asta însăși anotimpurile așteptate,

Nu are dragostea închisă-n ea infinitatea?

Nu ești iubito tu acum și viitorul și trecutul dar și eternitatea?

(28 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Există început!

Exista sfârșit!

Există și nesfarșit!

Există și neînceput!

Exista doar Există!

Există și Neexistă!

Și eu,tu,noi!

Și nimeni!

Există și nimic!

(6 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Iubito dă-mi mâna

Mâna ta dreaptă,

Să ți-o sărut într-una,

Ca un nebun..

Privește cerul de noapte

Se vede Luna

Ascultă vântul,

Vine furtna,

Se-adună roată norii-ncruntați,

Frumoasă-i natura ce joacă într-una,

Piese de teatru fără actori!

Iubito nu-ți fie teamă

E vremea noastră

Strigă într-una despre amor...

Ne știe bine,

Strigă pe nume,

Nici că ne pasă

De gura lumii ori altceva...

Moară rușinea,vină curajul

Asta-i povestea ce-o să rămână

Ca mărturie dar nu se știe...

Iubirea noastră pe timp de seară,

Dansează ritmic un dans pe sârmă,

Cum e la circ,

Și poartă titlul ce-i fără vină

Iubire nocturnă,

Așa am să-i zic!

(27 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubita mea,la inceput de săptămână,

Îți voi trimite un sărut simbolic,

Știind că nu te pot ține de mână,

Și nici să-ți simt parfumul mistic îngeresc,

Să te miros aș vrea dar n-o pot face

Are iubirea briza sa?

Iubindu-te am gândul prins la tine,

Am un suspin dar am și-o mare fericire

Știind că ești iubita mea pe veșnicie

Sau că eu sunt iubirea ta!

(26 februarie 2024 Horia Stănicel)

Există secretul iubirii,

Exista iubire,

Așa cum există secretul privirii...

Când ochii privesc ce-i ascuns..

Secretul apare și-n vise,

Are glas de chitară

Sau cântă duios sau promite

Amorul ascuns sau cerul cu îngerii săi..

Iubito,tu ești secretul cel mare,

Harul coboară la mine,

Ochii închiși se deschid lesne

Mintea incepe a pricepe,

Iubirea vorbește prea dulce

Mesaje criptate greu înțelese

Erau mute și surde,

De tine erau scrise,

Astăzi citite de noi doi,

Secretul iubirii dispare

Există iubire fără secrete,

Cu siguranță e vorba de noi!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Mi-am pus tot sufletul în poezie,

Tăcerea altfel m-ar ucide, 

Și numai el poate să știe

Că foaia albă, gândul nu-l minte.

Mă zbat în amintiri obscure,

Sperând să vină semnul de la tine,

Dar strâng din urmă cioburi de iluzii,

Caci doar tăcere tu ai pentru mine.

Dintr-un morman de vise pastelate,

Ce-n negura amorului se-nfing,

S-au șters promisiuni pierdute-n noapte,

Iar dorurile vechi mă reînving.

Ca un pahar de vin zdrobit de doruri,

Ce lasă-n urmă gustul amărui,

S-a frânt iubirea-n mii de cioburi

În lipsa caldă a cuvântului.

De-aș putea să te zăresc în mine,

Să simt că arzi și tu de dorul meu,

Si visurile toate să se-mbine,

Poate... o clipă ai privi inapoi...

Dar mă lovesc de-un zid de nebunie,

Pe care soarta între noi l-a pus,

Și mă revolt împotriva firii,

Sperând într-o poveste la apus.

Nu știu de gândul tău, prin mări de stele,

Pe undeva îl întâlnește-al meu,

Purtat de vechiul vin al verii,

Pe un fir de taină și de curcubeu...

Se-ntâmplă poate... și se înțeleg,

Fără cuvinte, fără vreo dovadă,

În gălăgia mută din pahare,

Când dorul prinde iarăși să ne vadă.

Ca o căldură fără de motiv,

O umbră ce lipsește, dar apasă,

Lăsând pe suflet amprenta, naiv,

Și-o amintire ca un vin de viță-aleasă.

Nu știu de gândul meu rătăcește,

Spre gândul tău, curgând de-atâta timp,

Dar în tăcerea ce azi ne unește 

Pe furiș, în vis, o clipă ne unim...

Ecdysis Aeterni, I posted it without the newest modifications by mistake

As vrea sa nu te mai astept

Oricum eu te păstrez in suflet

Te pomenesc ades in gânduri

Că doar tu stii ale mele slăbiciuni

Un timp ai fost autor in viața mea

Din senin ai încetat să mai scrii în ea

Poate-ai rămas fara cerneală in stilou

Si-asa am rămas eu de vin... cu dor

Curg picături din iarna vietii

Grabite înspre eul meu,

Și te scriu precum poeții

Când dorul mi se  pare greu!

Iar când sufletu-mi suspină

De distanța dintre noi,

Nu e leac, nimic n-alină

Gandul meu pătruns de ploi!

Îți scriu din nou iubita mea

Puține rânduri pe-o hârtie,

Și sper să capăt un răspuns 

Până când plec în cătănie.

Nu te-am văzut de șase luni

Și-am auzit că ești supărată,

Că m-ai văzut după cum spui

La braț mergând cu altă fată.

Tu ești plecată în străinătate

Iar eu aici trăiesc cu dorul tău,

Și te aștept să te întorci în țară

Că fără tine îmi este tare greu.

Nu știu cum pleacă către tine

Atât de multe zvonuri false,

Iar tu le crezi c-ar fi adevărate

Și nu minciuni de lume scoase.

Când vei primi scrisoarea mea

Să știi că sunt cu arma la picior,

Că am primit un ordin de-nrolare

Și-o perioadă voi fi al țării slujitor.

De-mi vei trimite vreun răspuns

Să pui adresa de la noi din sat,

Iar dacă nu vrei să-mi răspunzi

Trist, voi înțelege că mai uitat.

Așa a scris bunicul meu demult

Pe-un petic de hârtie c-un creion,

Pe care l-am găsit ascuns în cufăr

Purtând o ștearsă semnătură...Ion.

Concluzia am tras-o...îndurerat

Că epistola n-a mai ajuns la fată,

Dar poate-acolo Sus s-au întâlnit

Și își trăiesc povestea lor...ciudată!