Ești tot acolo…
Sub pasul meu nu simt pământ,
Iar respirația mi-e grea,
O pleoapă îmi clipește blând,
Când te perinzi prin preajma mea.
Dar parcă vine-un iz de toamnă,
Şi brusc copacii îngălbenesc,
Iar cerul, norii îi răstoarnă,
În ochii mei când lăcrimând privesc.
Mă sting puțin, câte puțin în seară,
Ca o lumină prinsă-ntr-un apus,
Și timpul trece-ncet, ca o povară,
Iar eu, ca orice om, îi sunt supus.
Mi-e dor de glasul tău, ce nu mai sună,
De pașii care nu mai vin spre mine,
Și-n liniștea ce cade ca o brumă,
Îți simt absența rece, ca pe-o vină.
Rămân aici, cu toamna mea tăcută,
Cu frunze ce-mi vorbesc despre sfârșit,
Și-n fiecare clipă netrecută,
Încerc s-agăț un colț de infinit.
Pășesc prin mine, parcă printre frunze,
Și simt cum mă dezbrac de ce-am fost ieri,
Nimic nu mă mai ține… doar iluzii,
Ce-n fundul inimii rămân tăceri.
Și tu ești tot acolo, mai adâncă,
Ca un ecou ce nu se mai întoarce,
Iar peste noi o toamnă plânge încă,
În timp ce firul vieții încet se toarce.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 13 апреля
Просмотры: 107
Стихи из этой категории
Vreau
Vreau din nou să mă-înnec,
În farmecul ochilor tăi,
Ochi, care nu vreau să-i văd plângând,
Privirea căror mă amețește,
Mă izbăvește de tot stresul.
Să te pierd, nu vreau,
Nu voi rezista, pur și simplu,
Nu vreau iar să mă-închid în sine.
Da. Nu sunt ideal,
Dar anume pentru tine vreau să fiu acea alegere corectă.
Voi spune și eu cum spuse și Lăpușneanu,
Dacă, tu nu mă vrei pe mine,
Eu te vreau
Dragostea mea
In suflet eu te port iubito
Ești fericirea din castel
Ești roua de pe frunze toamna
Ești albul iarna sus in tei.
Zimbetul tău m-ambată iară
Inebunesc privind la el
Și fără să clipesc m-apropii
Că sa ador mirosul tău.
Ești pentru mine o comoară
O nestemată dulce vie
Din cer tu ai venit la mine
Eu te iubesc la nebunie.
Lasă-mi inima în pace!
Vrei să spui că încă simți
Că nu te-ai jucat atunci
Cu-a mea inimă, trântind
Amintiri, în stânga și în dreapta?!
Vrei să-mi strigi că mă iubești,
Că o să mă înțelegi
Când căzută-oi fi și moartă
De atât-alergătură, spre-a ta inimă spartă?!
Vrei să zici că o să-i cânți
S-o alinți și să o-ncanti
Pe-a mea inimă suflată
De iubirea ta ciudată?!
Nuuu... Nu te mai cred nicicând
Te-am crezut o dată, și-nc-odată, și-nc-odată,
Atâtea ori încât mă tem să mint
A mea inimă furată și călcată la pământ,
De-a ta talpă prăfuită
De argintul altor nopți
Ce le-ai petrecut cu ele
Fără să mă-ntrebi de poți,
M-ai junghiat de pe la spate,
M-ai rănit adânc și greu,
Lasă-mi inimă în pace!
Rămâi vis, dar nu al meu!
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Melancolie !...
La o cârciumioară în vale
Mușterii vin mereu ...
Stau la mese și vorbesc
De servit îi servesc eu .
Câte o dușcă ,căte o dere
O cafea sau o tărie ,
Muzica parcă-i îmbie
Alții cad în melancolie .
Fumul des parcă-i vrăjește
Gustă încet și tacticos;
Atmosfera-i de poveste
Prin perdeaua de fum gros !...
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
Vreau
Vreau din nou să mă-înnec,
În farmecul ochilor tăi,
Ochi, care nu vreau să-i văd plângând,
Privirea căror mă amețește,
Mă izbăvește de tot stresul.
Să te pierd, nu vreau,
Nu voi rezista, pur și simplu,
Nu vreau iar să mă-închid în sine.
Da. Nu sunt ideal,
Dar anume pentru tine vreau să fiu acea alegere corectă.
Voi spune și eu cum spuse și Lăpușneanu,
Dacă, tu nu mă vrei pe mine,
Eu te vreau
Dragostea mea
In suflet eu te port iubito
Ești fericirea din castel
Ești roua de pe frunze toamna
Ești albul iarna sus in tei.
Zimbetul tău m-ambată iară
Inebunesc privind la el
Și fără să clipesc m-apropii
Că sa ador mirosul tău.
Ești pentru mine o comoară
O nestemată dulce vie
Din cer tu ai venit la mine
Eu te iubesc la nebunie.
Lasă-mi inima în pace!
Vrei să spui că încă simți
Că nu te-ai jucat atunci
Cu-a mea inimă, trântind
Amintiri, în stânga și în dreapta?!
Vrei să-mi strigi că mă iubești,
Că o să mă înțelegi
Când căzută-oi fi și moartă
De atât-alergătură, spre-a ta inimă spartă?!
Vrei să zici că o să-i cânți
S-o alinți și să o-ncanti
Pe-a mea inimă suflată
De iubirea ta ciudată?!
Nuuu... Nu te mai cred nicicând
Te-am crezut o dată, și-nc-odată, și-nc-odată,
Atâtea ori încât mă tem să mint
A mea inimă furată și călcată la pământ,
De-a ta talpă prăfuită
De argintul altor nopți
Ce le-ai petrecut cu ele
Fără să mă-ntrebi de poți,
M-ai junghiat de pe la spate,
M-ai rănit adânc și greu,
Lasă-mi inimă în pace!
Rămâi vis, dar nu al meu!
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Melancolie !...
La o cârciumioară în vale
Mușterii vin mereu ...
Stau la mese și vorbesc
De servit îi servesc eu .
Câte o dușcă ,căte o dere
O cafea sau o tărie ,
Muzica parcă-i îmbie
Alții cad în melancolie .
Fumul des parcă-i vrăjește
Gustă încet și tacticos;
Atmosfera-i de poveste
Prin perdeaua de fum gros !...
TOAMNĂ BOGATĂ
Toamnă cu roade bogată
În ton galben auriu
Ucizi florile toate
Și încă tot ce mai e viu...
Vii cu brumă și cu ceață
Pomii frunza-și sctură,
Vânt năuc te ține-n brațe,
Negre ciori se bucură.!
Другие стихотворения автора
Chiar dacă…
Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,
Prin fața casei mele,
Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,
Să poți veni cu ele.
Am să-l croiesc din vis și dor,
Din lungă așteptare,
Ca un covor multicolor,
Să ți se-întindă sub picioare.
Din rădăcini de chin și jind fierbinte,
Cărări am să-ncolțesc,
Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,
Să-mi curgă lacrimi când privesc.
Și-n fiecare noapte, ca o punte,
Îmi voi întinde visul,
Iar pașii-ți lini, ca niște unde,
Să-mi mângâie abisul.
Iar de vei trece, fie și o clipă,
Prin oful meu, tăcut și nevăzut,
Voi ști că drumurile se-nfiripă,
Și ard în suflet, ca un dor tăcut.
Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,
Și vântul îți va șterge urma-n zare,
Am să-ți presor pe căi pustii,
Din ochii-mi triști…mărgăritare.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Singur...
Zorii-mi intră prin perdea,
Mii de sulițe cerești,
Singur stau și beau cafea,
Dar pe masă-s două cești.
Două scaune-s în casă,
Și de asemeni două linguri,
Câte una stă la masă,
Viața oamenilor singuri.
Vântul suflă pe afară,
Singur bântuie prin lume,
Parcă-i viața mea amară,
Ce nu am cui a o spune.
Iar clepsidra molcom curge,
Gongul sună peste ringuri,
Timpu-ncet, încet parcurge,
Lumea oamenilor singuri.
Parcă aud că-n ușă-mi bate,
Îi simt pașii pe podea...
-Tot tu ești singurătate?
Pleacă, du-te, nu mai sta!
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Chiar dacă…
Chiar dacă drumul tău nu e pe aici,
Prin fața casei mele,
Eu am să-l fac din mii de gânduri mici,
Să poți veni cu ele.
Am să-l croiesc din vis și dor,
Din lungă așteptare,
Ca un covor multicolor,
Să ți se-întindă sub picioare.
Din rădăcini de chin și jind fierbinte,
Cărări am să-ncolțesc,
Să-mi treci măcar o zi pe dinainte,
Să-mi curgă lacrimi când privesc.
Și-n fiecare noapte, ca o punte,
Îmi voi întinde visul,
Iar pașii-ți lini, ca niște unde,
Să-mi mângâie abisul.
Iar de vei trece, fie și o clipă,
Prin oful meu, tăcut și nevăzut,
Voi ști că drumurile se-nfiripă,
Și ard în suflet, ca un dor tăcut.
Iar dacă pașii tăi nu vor sosi,
Și vântul îți va șterge urma-n zare,
Am să-ți presor pe căi pustii,
Din ochii-mi triști…mărgăritare.
Păcat originar
Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.
Pe tâmpla mea trecutul se resfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.
Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.
Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Singur...
Zorii-mi intră prin perdea,
Mii de sulițe cerești,
Singur stau și beau cafea,
Dar pe masă-s două cești.
Două scaune-s în casă,
Și de asemeni două linguri,
Câte una stă la masă,
Viața oamenilor singuri.
Vântul suflă pe afară,
Singur bântuie prin lume,
Parcă-i viața mea amară,
Ce nu am cui a o spune.
Iar clepsidra molcom curge,
Gongul sună peste ringuri,
Timpu-ncet, încet parcurge,
Lumea oamenilor singuri.
Parcă aud că-n ușă-mi bate,
Îi simt pașii pe podea...
-Tot tu ești singurătate?
Pleacă, du-te, nu mai sta!
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…