Din dragoste

Pe lume sunt 3 anotimpuri

Al 4lea este mereu

E anotimpul celor care

Stiu a privi cum stiu si eu

Cum vara trece ca nebuna 

Si primavara ti bate n piept

Cum iarna ti da fiori intruna

E toamna iar, n am sa te iert

Ma stiu Adonis si s urat

De cand incerc sa mi fac intr una

Un rost, o viata pe pamant

Si fetele si nu s doar una

Ma ocolesc, dar nu s urat

Si nu mai stiu cine i de vina

Sunt simplu, Adonis cel Urat

Am zis ca s poate Eminescu

Cand vreau sa fac un legamant

Si nloc sa capat o favoare

Raman iar simplu si urat

Ma ntorc cu fata la oglinda

Nu s oare eu deloc urat

Si mi pare doar ca o enigma

Nu de urat, poti fi urat

De vina ca e prea frumoasa Luna

Se ratoi la bietul Soare

Si n diminetile senine 

Pe cer doar ea sa mai apara

Sa afle lumea ca de maine

Pe cer doar Luna mai rasare

Si ca vre odata mandrul Soare

Mai stie cum sa mai apuna

Pe la pervazul casei tale

Eu am ti am sadit trei ghiocei

SI n diminetile cu Luna

Eu plang asa 

Cum plang si ei

Eu sunt ca el, Tu esti ca ea

Mai bun sunt eu, Iubita mea

Cand ea si el, Sunt el si ea

Pe cine ai vrea, Ca sa ti mai dea

Un val, un nor, un cer cu o stea

Un dram de dor, chiar dragostea

Cine e el si ce ai mai vrea 

Cand eu sunt el si tu a mea!

Te-am întâlnit sub luna albă,

Cu vântul blând prin al tău păr,

Iar ochii tăi – o mare caldă –

Mă pierdeau în al tău adevăr.

Erai o taină din pădure,

Un dor de stele și izvoare,

O femeie care nu se-ndură,

Să stea în inimi trecătoare.

Dar eu ți-am spus: „Nu pleca,

că-n pieptul meu e foc aprins,

și dacă umbra ta va dispărea,

rămân o piatră din munte desprins.”

Atunci ai râs, ca din lumină,

Și-ai fost a mea, măcar un vis,

Iar clipa noastră, cristalină,

Încă mă ține trist și nedescris.

Atunci când te simți complet pierdut

Și ți-e greu printre oameni să trăiești,

Amintește-ți că există o cale

Și anume să ierți.

Căci, de vrei să iubești mult,

Pentru toți trebuie să te jertfești,

Să renunți la orgoliile tale

Și să înveți să ierți.

Căci și tu, la rândul tău, ai greșit,

Poate aruncând cuvinte aiurea

Sau lovind cu fapte care dor...

„Iartă-mă", cel mai frumos cuvânt

Ce-ți aduce al Raiului pace,

Fiind scara care duce la cer,

Unde-ți vei găsi cunună.

Căci și Hristos, fiind pe pământ,

Când Crucea în spate își duce,

Cu ochi în lacrimi, se roagă sincer:

„Iartă-le a lor vină,

Părinte, căci nu știu ce fac acum."

Deci, de vrei să fii fiul lui Dumnezeu,

Mergi și fă la fel cu semenul tău.

Iertarea e calea cea strâmtă,

În care te faci asemeni lui Hristos,

Luând asupra Sa pedeapsa pe care

A dus-o pentru toți.

Și din coasta Sa, de noi frântă,

Sângele Său cel sfânt și l-a vărsat jos,

Lăsându-și Trupul ca și mâncare,

Ne-a înviat din morți.

Și de atunci, la orice Liturghie,

Auzi: „Acesta este Sângele Meu,

Ce pentru mulți se varsă

Spre iertare de păcate."

.În mine curge-un cer uitat de stele,

Cu nopți ce-și plâng lumina printre ele,

Și fiecare gând ce te atinge-n vis

Se face floare neagră pe-un abis.

Tu ești un freamăt alb de lună-n ape,

O liniște ce nu mai vrea să-ncape

În lumea asta grea de praf și vânt,

Unde și dorul cade la pământ.

Și dacă pleci, rămân doar eu și vina

Că ți-am iubit prea mult lumina,

Că te-am făcut din vis și din durere

O stea ce arde-n mine fără vrere.

O iubire tristă

În zori de zi, când soarele-apune,

Când roua plânge pe frunze reci,

O poveste veche, pierdută-n lume,

Se naște-n suflet și trece pe veci.

Priviri odată pline de lumină,

Acum se scaldă-n umbre și nor,

Un vis ce-a fost, o tainică vină,

Pierdut în taina unui fior.

Cuvinte spuse, dar fără ecou,

Se sting încet pe buze-nchise,

Un dor tăcut, un cântec nou,

Rămâne-n inimi, pe pagini scrise.

Trecut-au clipe, trecute-s și șoapte,

Dar umbra ta rămâne mereu,

Pe cerul nopții, de stele-aproape,

Un suflet plânge un vis ce-a fost greu.

O ploaie rece mângâie pământul,

Lacrimi ascunse curg lin pe obraz,

Tu ai plecat, lăsându-mi cuvântul,

Dar fără glas, în inimi e praz.

Iubirea noastră, ca o furtună,

A ars cu foc, dar s-a stins în noapte,

Acum doar timpul durerea-ngână,

Cu note triste și versuri șoapte.

Sub cerul vast, eu caut uitarea,

Dar ea mă ține prizonier,

O iubire tristă, pierdută-n zarea

Unui vis vechi, dintr-un alt mister.

Autor Mihuț Raul Alexandru.

Noi doi am confundat iubirea

Cu o senzaţie sau cu ce vrei

Am gustat cu totul din alte fructe 

Numai nu din ale dragostei

Am confundat iubirea cu pasiunea

Aia n-a fost iubire, a fost ceva uşor,

Tot aşteptam să-mi crească aripi

Şi din iubire să zbor.

Dar n-a fost iubire, a fost altceva,

Ceva trecător, nu înţeleg anume ce

A fost cum spunea Minulescu "o scurtă nebunie"

Numai nu dragoste...

Am confundat iubirea cu o rătăcire

Ne-am rătăcit şi eu şi tu...

Nici nu ne-am dat seama ce a fost anume

Dar nu a fost iubire...Nu!

Iubirea e altceva, e dumnezeire,

E aerul ce tot pluteşte şi nu-l vezi,

Iubirea e calea cea mai sfântă

Pe care doar o dată o urmezi.

Am confundat iubirea c-o simplă legătură

Ce ne-a unit pe-o clipă, sau mai mult,

Am confundat iubirea c-un simplu joc

Care mi-a plăcut, dar care a trecut.

Am confundat iubirea cu un vis frumos,

Noi doar visam, dar nu iubeam cu-adevărat

Nimeni nu-i de vină că ne-am rătăcit

Vom găsi şi noi cândva iubirea, neapărat!

Te vreau acum, te vreau și mâine,
Te vreau în fiecare zi.
Te vreau aproape, lângă mine,
Te vreau chiar și când n-oi mai fi.

Te vreau la bine și la rău,
Te vreau și-n zile cenușii.
Te vreau cu tot ecoul tău,
Te vreau, nu-mi pasă de-oi greși.

Te vreau aproape de-al meu piept,
Te vreau și-n vise să-mi apari.
Te vreau mereu, fără regret,
Te vreau! Din viața mea să nu dispari!