Cuvinte concrete

Abia aștept să te văd

și nu-ți spun ca să-ți aduc aminte,

ci doar ca să îți trec o secundă prin minte.

Când din atâtea ce trec,

trec și eu pe un gând,

nu stau decât o clipire

de frunze căzând.

Și orice frunză ce pică,

fiecare ți-ar spune înainte să plângă,

că nu-i vine să creadă de noi,

ca nu am vorbit încă.

Și ca să-ți aduc aminte,

cu fapte, nu cu cuvinte,

când te înveleai cu iasomii,

ți-am trecut iarăși prin minte,

după ce am venit de departe, departe,

căutând să învăț cum să aduc o poezie în realitate.

Nu-i vina mea,

ca dacă-i așa,

putem spune ca mintea-i a ta și a mea

și poate ca pe undeva,

noi ne traversam mințile deja.

Abia aștept să te văd și…

să-ți spun asta nu prea îmi convine,

că atunci când chiar o să te văd o să mor de rușine,

așa că îți spun și ție nu ca să știi,

Îți spun ca să îți stric puțin liniștea

Și să-ți fie și ție rușine împreună cu mine.

Și dacă după asta

există în tine vreo urmă de resentiment,

să știi că si ura-i un sentiment și o stare

deci o să iau asta cum îmi convine,

și o să se consider că ai sentimente pentru mine,

nu contează de care.

Am tendința să iubesc în semne de exclamare. Atunci când simt că ceva mă apasă, pun semnul exclamării la finalul emoției sperând să sperii gravitatea ei cu altă gravitate.

În teorie se spune că dacă nu ai nimic bun de spus, să taci… dar tot în teorie se spune că inversul cuvântului depresie este expresie. Și atunci ca să respecți ambele teorii iei din prima teorie partea cu “nimic bun de spus” si din a doua partea cu “expresie”

și iese ceva ce nu ar trebui spus, dar care are nevoie să existe în cuvinte concrete.

Poate pentru că tăcerea doare când se tace . Se construiește singură din durere, se așază în cele mai întunecate colțuri și începe să vorbească când prinde ocazia. Iar când în sfârșit prinde glas, cuvintele nu mai ies ordonate, ies obosite, frânte, uneori prea dure. Nu pentru că așa vrei, ci pentru că așa știe tăcerea care a tăcut prea mult să vorbească.

Tăcerea care nu a fost întrebată niciodată ce o face să tacă atât este catalogată ca fiind rea și niciodată ca durere. Poate de aceea ne grăbim și judecăm oamenii atât de ușor după felul în care izbucnesc și nu după felul în care au rezistat până să izbucnească. Astfel se naște un poem ce se vrea a fi întreg, dar de fapt ai văzut și tu, iese un dezastru.

Eu nu pot să înțeleg multe din câte se întâmplă în lume, nu pot să înțeleg de exemplu cum unii spun că animalele nu au suflet doar pentru că nu știu să vorbească… nu știu cum unii își înving frica si învață să piloteze avioane… cum unii încearcă să cucearească Everestul știind că a omorât atâtea persoane… cum te-am lăsat singură crezând că nu vrei să vorbești cu mine pentru că pentru tine (știu că o să sune dramatic) sunt o povară.

dar știi ce știu să fac?

Știu să îți scriu scrisori bune de dragoste, știu să îți scriu poezii în care fiecare cuvânt se luptă să rămână cât mai mult pe buze la tine, știu să fac rime în gândul meu înșiruind lângă numele tău unele dintre cele mai frumoase cuvinte, știu și să accept că locuiești în interiorul meu mai mult decât oricine, mai mult decât mine.

Sper că știi că nu sunt un om rău și nici nu consider ca tu ești sau ai fost. Nu am vrut niciodată să te rănesc, dar dacă am făcut-o (și știu că am făcut-o)… îmi pare așa de rău. Îmi pare rău că în loc să am grijă de inima ta, au existat momente în care am apăsat exact acolo unde te durea.  Îmi pare rău că am devenit omul care te-a făcut să suferi. Că poate te-am făcut să te simți neînțeleasă, singură și vinovată. Dacă aș putea aș lua toate astea înapoi instantaneu.

Singurul lucru pe care nu-l retrag totuși…

Orgoliul tău e un pic mai mare decât al meu 😉

Te iubesc sufletul sufletului meu.

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Pe ea să-ți rezemi capul ușurat,

Să fii o pană în noapte să cutreieri

Tărâmul viselor… și dacă l-ai aflat,

Să prinzi cu ochii numai vise bune,

Să te visezi prințesă într-un castel,

Sau să visezi că stăpânești o lume,

În care toți suntem la fel.

Să visezi chiar cum calci pe asfalt de stele,

Cum cerul se deschide într-o zi de mai,

Și-n loc de primăvară și cireșe,

Să alergi desculț și liberă prin rai.

Și apoi să te întorci când vine dimineața,

Sau când consideri tu că este cel mai bine,

Dar totuși să nu stai prea mult,

Că mi-ar fi mult prea tare dor de tine.

Să-ți pui sub pernă gândurile grele,

Când te trezești să uiți unde le-ai pus,

Să rămâi o prințesă prin castele

Și între răsărit și apus.

Chiar dacă castelul se preschimbă

În blocuri de beton și oameni de metal,

Tu să trăiești cele mai bune vise,

De parcă încă ai alerga prin rai.

Cineva (tu) spunea că somnul este important,

Știu că trebuie să fii obosită... și dacă dormi tot ești prințesa mea,

Când tu te lupți cu somnul ca un luptător de wrestling și te vezi cea mai dură…

Eu te văd de faot, așa 🐥

Noapte bună!

Uneori mai văd și eu

soarele cum se revarsă

în părul tău, pe umerii tăi…

doar pentru că ești așa de frumoasă.

Nu-l condamn, aș face la fel

dacă aș fi soare și aș avea ca el fața brună…

te-aș căuta pe pământ să te văd în fiecare zi,

nu mă aștept să te văd și azi

pentru ca te-am văzut și ieri și cred că mi-am folosit tot norocul din această lună.

(Oricum, în dimineața asta nu prea văd soare,

deci cred că o să fie o zi bestială)

(Oh, nu mai contează,

e acolo, ne privim pe fereastră)

E dimineață. Orașul sifonat se ridică-n picioare,

Are atâta treabă… ce-ar mai rămâne-n visare…

Își îndreaptă grăbit oasele,

Cu soarele își piaptănă casele.

Îndeasă grăbit rouă printre fire de iarbă…

Bea o cafea întreagă.

Aranjează cu vântul buclele copacilor,

Cerul și-l așterne deasupra orașelor,

Dă păsărilor zbor să-și vadă de treabă,

Ca să nu pară nimic făcut pe grabă.

Fură în taină din obrajii tăi dulceață,

Și-o lasă piersicilor în fiecare dimineață.

Din ochii tăi împrumută puțin albastru

Să poată colora cerul măiastru.

Din părul tau creț fură vreo câteva fire în zbor

Să poată picta umbra pufoasă a câtorva nori.

Apoi se oprește o clipă, înspre tine privind

Să apari la fereastră și să te surprindă zâmbind.

Te uiți la oraș, el se uită la tine…

Doar un lucru mai lipsește…

Adaugă puțin din frumusețea ta dimineții…

Înainte ca lumea să observe de unde vine.

Mi-am zis că dorm devreme, gata,

Dar somnul… s-a ascuns ca un copil,

Că m-am gândit la tine mult,

Și uite-așa s-a dus, tiptil.

Cu ochii plini de stele albastre,

Așa, fără motiv anume,

Mi-ai furat somnul, nu-i nimic,

Că-i cel mai dulce furt din lume.

Așa cum firul ierbii răsare verde crud

Și crește mândru și înmulțit din pământ,

Liniștea, sănătatea și bucuria-n simțământ,

Așa și anii mulți în sfera vieții se includ.

Pe frunte petale de trandafir îmbobocit

Să îți aducă mireasma dimineților de mai,

Plăcerea nopților de care te entuziasmai

Și suflul arzător al vieții pururi prorocit.

Sunetele unui cântec ca romanță,

Cuvintele dulci și ademenitoare,

Să fie toate laolaltă puse în balanță,

Și să creeze momentele strălucitoare.

AU GUST de vesnicie

Amintirile cu tine

Și ca însemn de simbrie

Ți-am dăruit a mea iubire

AU GUST de o poveste

In ca am fost și vom fi

Și-n care ani vor trece peste

Continuând a ne iubi

AU GUST de tandrețe

Și de la părinți binețe

De nași iubire mare

Iar de restul, doar răbdare

AU GUST de nemurire

îmbătat în veselie

Și de cântul lor Iubirea

August v-a întărit unirea.

AU GUST de adorare

Și de exemplu mare

Căci poți in van sa mori

Dacă nu ai AU GUST-ul Lor.

    De ce-am ştiut că tu vei fi aceea?
    De ce-am sperat că te voi întâlni? 
    Cum am ştiut că-n umbra palmei tale, 
    Se naşte-n fiecare zi, un zbor...
    Cum de-am crezut în tine,
    Cum de-am crezut în noi?
    Cine să-mi fi şoptit în pleoape,
    Că tu eşti cea pe care-o voi?
    
    Destăinuieşte-mi mie,
    Şi fă-mă să-nleleg,
    Că ce trăiesc acum, nu-i vis,
    Sau şi mai bine, dacă-i vis,
    Nu mă trezi, ci lasă-mă să dorm...
    Şi dormi cu mine,
    Pe acelaşi pat de frunze vii,
    Să-mi fie clipa cât un veac,
    Noaptea - o-ntreagă veşnicie...
    
    ... şi-n zori, să mi te naşti din nou,
    În zi, cu visul meu să creşti,
    Să mi te dărui iar şi iar, în noapte-albastră,
    - nu-i lacrimă mai pură şi mai castă – 
    Căci pentru mine noaptea-i zi,
    Şi ziua, noaptea noastră...

Schimb de inimi

Hai să facem schimb de inimi,

Doar o clipă, nu mai mult 

Tu s-o iei pe-a mea, cu vise,

Eu pe-a ta, cu dor tăcut.

A mea-i plină de iubire,

De speranțe, de cuvânt,

De priviri ce-ți dau putere,

De tăceri ce te-au înfrânt.

A ta pare o cetate

Fără foc, fără culori,

Dar o port să văd ce simți tu

Când te sting din prea puțini fiori.

Poate-n pieptul tău s-aprinde

Un fior ce n-ai mai dus,

Poate simți ce-nseamnă viața

Când iubești fără răspuns

Apoi facem iar schimbarea 

Tu, cu-a ta, să pleci, ușor,

Dar s-o duci mai puțin rece,

Cu puțin din al meu dor.

Vrei s-o facem… pentru doi?

Hai să facem schimb de inimi 

Și-apoi le luăm înapoi.

"Începe să dispară din lichoarea iubirii

După un an de zile

Lucru la care nu m-aș fi așteptat.

Mi-aș fi vândut și sufletul pentru el

Fară nici o ezitare

Însă acum aș sta să mă gândesc puțin.

Nu înțelege greșit,

Încă țin la el!

Este greu sa nu ma am sentimente pentru el

Deoarece în ochii lui vedeam întreaga lume.

În ochii lui căprui și dulci întunecați

Puteam vedea munții reci și singuratici

Iar deasupra lor, o lumina atât de pătrunzătoare

Cauzată de luna strălucitoare

Pierdută printre stelele argintii.

Am să descriu și buzele lui rozali

Câteodată puteau fi și rosi

Exact ca nuanta perfectă a trandafirilor.

I-aș fi putut admira toată ziua genele

Care completau tabloul din ochii săi.

Sprâncenele sale sunt atât de dese 

Sunt de culoarea aurului și ai soarelui.

Zâmbetul său îmi încălzea sufletul

Iar imima îmi tremura la auzul voci sale

Însă era un sentiment plăcut."

Asta este conversația pe care o port aproape zilnic 

Cu străinul din oglinda mea.

Începe să dispară efectele licorii iubirii

Însă am momente în care

Mă îndrăgostesc din nou de el.

Când in tãcerea noptii albe 

la geamul meu se-opreste luna 

aducându-mi între gene surâsul tãu din totdeauna 

uit c-ai fost un vis de-o varã 

destrãmându-se usor, 

în a vietii mele cale, 

uit c-ai fost doar "Meteor".