Ledi și Atos
Poveșteșe Atos ceva din amintirile lui de cățel :
Acum ,când au trecut atâția ani peste mine,stau
la umbra unui nuc stufos și îmi depăn amintirile,
deși nu sunt decâ un biet câine.Vă mirați ,poate
copii,dar și noi cânii gândim și avem amintirile noa-
stre. De exemplu, ămi amintesc cum cățel fiind și
tremurând ,într-o iarnă,la ușa stăpânului meu ,am
hotărât ca în timpul verii să-mi construiesc ...o
casă . ce mare lucru! mi-am făcut eu socoteala.
Patru cărămizi,îmi sunt de ajuns!...Trei pe margini
una sșezată drept acoperiș și casa și ... casa e gata!...
Până a venit vara am mai crescut .Era o zi călduroasă,
la fel ca și azi și eu stăteam la umbră cu limba scoasă
de un cot,mi-am amintit de hotărârea mea,referitoare
la casă.M-am uitat la mine,cât de mare am crescut și
mi-am spus în gând: ce casă?...de unde găsesc eu
atâtea materiale care îmi sunt necesare să mi-o fac?
Patru cărămizi nu-mi ajunge nici pentru coadă!...
Și am renunțat...Acum pot spune cu mâna pe inima mea
de câine,că am ajuns la vârsta când pot să-mi depăn amin-
tirile.Ehei !...câte amintiri nu am!...Și mai bune și mai rele,
dar sunt amintirile mele și nimeni nu mi le poate lua!...
Parcă ar fi fost mai ieri ,când eram lângă mama mea,
împreună cu cei patru frățiori ai mei.Ne era tare bine. Cât era
ziua de mare ne jârjoneam la soare,în jurul cuștii,până ne
prindea oboseala.Pe atunci credeam că așa va fi mereu.
Într-o zi însă ,niște străini s-au apropiat de noi și stăpânul
ne-a luat pe rând și ne-a srătat acestora. Ce s-a întâmplat nu
n-am prea înțeles ,dar mi-am dat că mama era foarte agitată.
Dacă nu mă înșel ,în ochii ei am văzut lacrimii...
La plecare ,oamenii aceia au luat cu ei pe trei dintre frățiorii mei.
Și uite așa am rămas am rămas singur cu mama.Nu știu dacă mă
credeți dar vă spun că, m-a înghesuit în cușcă și a acoperit cu
trupul ei intrarea.Încerca să mă ascundă.Cât era ziua de lungă mă
ținea între labele ei mari,mă alinta și se juca cu mine.Așa cum fac
și mamele voastre ,dragi copii!
Dar a venit și ziua nefericită,când și mie mi-a venit rândul
să mă despart de mama.Îmi amintesc că stăpânul ma luat în bra-
țe ,m-a mângâiat cu duioșie și mi-a spus:
-Gata băiețel, hai să-ți arăt pe noul tău stăpân!... dar am avut noroc
.Noul meu stăpân era mare iubitor de animale. și pe mine m-a luat
drept cadou pentru fiul său ,elev fiind în clasa întâia la școală.
M-a dus într-o cușcă mare,dormeam pe o călduroasă blană de oaie.
Când mă scotea la plimbare,îmi punea o lesă lungă ca să pot zburda
în voie și mi-a pus o zgardă strălucitoare de care eram mândru.
Mi-a pus numele de Atos cara mărturisesc că mi -a plăcut .
Era un nume aspru,bărbătesc și ,poate de aceia răspundeam cu
proptitudine când mă striga ceice pe Andy îl încânta foarte multt
Vă mărturisesc că eram fericit,nici nu puteam fi altfel cu un stăpân
atât de bun și grijuliu cu nevoile mele.
Dar ,luat cu valul amintirilor ,am uitat să mă prezint dragi copii.
Sunt un câine de rasă ,un Dog german autentic, de talie mare,
cam cât un vitel . Î n timp crescusem atâta încât puteam să-mi
pun labele pe umerii stăpânului meu Andy când ne jucam .
Îmi aduc aminte cu nostalgie de acele clipe fericite ,când ne
plimbam împreună pe Faleza Dunării.Trecătorii întorceau capul
și ne priveau admirație : eu mare și Andy un copil blond și tare
frumos prietenul meu. Ce vremuri!...
Silvia Mihalachi