CU CINE SĂ MĂ LUPT?
Neînfricat m-aș duce în luptă
Deși viața-i așa scurtă...
Acolo-n câmp îmi văd dușmanul
Și știu de ce-s chemat să lupt.
Dar cum să lupt cu putregaiul
Cu nedreptatea cum să lupt?
O ceată de huligani
Au destabilizat o țară.
A terminat un popor
O, sărman popor român ...
Cu cine ne luprăm acum?
Soartă grea și mult venin.
Стихи из этой категории
Printre umbre
Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.
Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de oameni ce-și au propriul destin
Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine
Că masca ne cade când nu mai privim.
Ne ținem departe cu gesturi precise,
Ca doi actori ce-și joacă uitarea,
Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,
Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.
Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,
Se zbate un dor vinovat și aprins,
Ne mințim, ne respingem, dar inima știe
Că singuri ne-am dus către propriul declin.
Ne spunem că astfel iubirea se stinge,
Că aceasta se spală cu timp fără glas,
Dar undeva, sub tăcerile reci,
O șoaptă se zbate și cere un ceas.
BEAU O CUPĂ AMARĂ !
O lacrimă se zbate pe genele grele,
Beau cupa amară până la fund ,
Amară-i dar îmi pare
Că are gustul de miere
Fiincă nu mai simt
Nici o durere!...
NEAMUL MEU
Neamul meu de unde vine?
Din lumină și iubire,
înfrățit cu alte nații
Cctitorând cetăți și sate
Păstorind turme de oi
Și răbdători la nevoi.
ȘOAPTA NOPȚII
Ce aud câteodată în noapte?
Pare a fi plânset,parcă-s șoapte
Iar când noaptea e senină ,
Parcă-s vorbe de lumină
Iar când cerul e înnorat
Aud plânset și oftat.
Paradisul
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
O lumină strălucea, mai presus de steaua mea
Era lumina ce-mi placea, ce-mi aducea chemarea.
Raze întregi ce luptau să-mi afle menirea.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Te-am zărit îndată fetițo
Ca pe o clipă ce nu pot s-o descriu
Erai așa strălucitoare și plină de mister
Așteptăm să te aprind ca pe un foc mereu stins.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins,
Tu mi-ai dat culoarea in suflet
Al clipelor de nedescris
Și m-ai chemat la tine acolo
Să ardem amândoi în stins
Să aprindem cerul plin de nori
Ce prea de mult timp m-a învins.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Te vad ca prima oară
O lumină de nedescris
Lasă-mă să-ți viu văpaia
Ce te arde incet, încet
Să-ți simt din nou chemarea
Către semnul tau ceresc.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Nu mă lăsa să mă sting iar
Aprinde mă din nou cu al tau dor
Dor de soare, de lumina, de clipele senine
Ce n-am vrut vreodată să apună.
Iar de îndată ce tu mă simți
Dincolo de paradis
Să știi că inima și sufletul ți l-aș dărui
Din nou și din nou
Ca in prima, dar nu ultima zi...
CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...
Printre umbre
Ne rătăcim pe cărări paralele,
Priviri stinghere se-aprind și se sting,
Ne ținem în umbre cu gesturi rebele,
Dar inima știe că nu ne desprind.
Trecem ca umbre pe holuri străine,
În valuri de oameni ce-și au propriul destin
Jucăm un teatru, dar noi știm prea bine
Că masca ne cade când nu mai privim.
Ne ținem departe cu gesturi precise,
Ca doi actori ce-și joacă uitarea,
Dar umbrele noastre, pe coridoare ucise,
Soptesc că noi ne-am tăiat chemarea.
Și totuși, în noapte, când nimeni nu vede,
Se zbate un dor vinovat și aprins,
Ne mințim, ne respingem, dar inima știe
Că singuri ne-am dus către propriul declin.
Ne spunem că astfel iubirea se stinge,
Că aceasta se spală cu timp fără glas,
Dar undeva, sub tăcerile reci,
O șoaptă se zbate și cere un ceas.
BEAU O CUPĂ AMARĂ !
O lacrimă se zbate pe genele grele,
Beau cupa amară până la fund ,
Amară-i dar îmi pare
Că are gustul de miere
Fiincă nu mai simt
Nici o durere!...
NEAMUL MEU
Neamul meu de unde vine?
Din lumină și iubire,
înfrățit cu alte nații
Cctitorând cetăți și sate
Păstorind turme de oi
Și răbdători la nevoi.
ȘOAPTA NOPȚII
Ce aud câteodată în noapte?
Pare a fi plânset,parcă-s șoapte
Iar când noaptea e senină ,
Parcă-s vorbe de lumină
Iar când cerul e înnorat
Aud plânset și oftat.
Paradisul
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
O lumină strălucea, mai presus de steaua mea
Era lumina ce-mi placea, ce-mi aducea chemarea.
Raze întregi ce luptau să-mi afle menirea.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Te-am zărit îndată fetițo
Ca pe o clipă ce nu pot s-o descriu
Erai așa strălucitoare și plină de mister
Așteptăm să te aprind ca pe un foc mereu stins.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins,
Tu mi-ai dat culoarea in suflet
Al clipelor de nedescris
Și m-ai chemat la tine acolo
Să ardem amândoi în stins
Să aprindem cerul plin de nori
Ce prea de mult timp m-a învins.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Te vad ca prima oară
O lumină de nedescris
Lasă-mă să-ți viu văpaia
Ce te arde incet, încet
Să-ți simt din nou chemarea
Către semnul tau ceresc.
In paradisul interzis
Unde toate luminile s-au stins
Nu mă lăsa să mă sting iar
Aprinde mă din nou cu al tau dor
Dor de soare, de lumina, de clipele senine
Ce n-am vrut vreodată să apună.
Iar de îndată ce tu mă simți
Dincolo de paradis
Să știi că inima și sufletul ți l-aș dărui
Din nou și din nou
Ca in prima, dar nu ultima zi...
CUM AS PUTEA?
Cum aș putea, din a lunii tâmple sure,
O rază pe frunte, un zâmbet să-ți fure,
Întrupată cunună în flori aurite,
Cuvintele scrise pe foi, nerostite...
Cum aș putea, din a muntelui vecie,
O clipă furată din timp, eternă și vie,
Așezată în palmele tale întinse-nspre stele,
Ecou ce pulsează o inimă în rimele mele...
Cum aș putea, din a râului suspin,
O frântură dintr-un vers să pot să-ți închin,
Să-mi aștern sufletul într-o simplă scrisoare,
Neputând să pun în cuvinte culoare...
Другие стихотворения автора
Sunt un străin !
Pe drumul desfundat de apa
Văzduhului deslănțuit ,
Șiroaile se duc la vale,
Purtând un dor necunoscut .
Așa pe mine ,valul mă duce
Și mă rupe de pământ ,
Sunt străin în orice parte ,
Sunt ca frunza dusă-în vânt .
Vreau să mă întorc la tine ,
Colțișorul meu de rai
Dătător de viață ,mie
Și de cântec și de grai .
SAT PUSTIU!...
Într-un sat ,ferice odată
Plin de datini și bogat ,
Pe la porți am colindat,
Obicei din vechi lăsat.
Azi îmi pare a fi pustiu,
Grele lacăte la porți
Ușa caselor încuiată
Toți ai case ,oare-s morți?.
Azi nu am pe cine ura...
Plâng căsuțele pustii ,
Au rămas niște bunici ,
Stingheri și însingurați...
Cu ochii înlăcrimați !...
PASTEL DE IARNĂ !
Vlăguită ,amețită
Zi de iarnă prelungită
Mohorâtă și geroasă ,
Ne-a ținut destul în casă .
De prin hornuri fumul suie
Depărtarea-i străvezie
Iar pe crengile golașe
Numai ciorile-și fac case.
Gheața tropotu-și aude
Unda apei se ascunde
Soare blând de ce nu-ți pasă
De așa vreme ,nemiloasă?
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.
Sunt un străin !
Pe drumul desfundat de apa
Văzduhului deslănțuit ,
Șiroaile se duc la vale,
Purtând un dor necunoscut .
Așa pe mine ,valul mă duce
Și mă rupe de pământ ,
Sunt străin în orice parte ,
Sunt ca frunza dusă-în vânt .
Vreau să mă întorc la tine ,
Colțișorul meu de rai
Dătător de viață ,mie
Și de cântec și de grai .
SAT PUSTIU!...
Într-un sat ,ferice odată
Plin de datini și bogat ,
Pe la porți am colindat,
Obicei din vechi lăsat.
Azi îmi pare a fi pustiu,
Grele lacăte la porți
Ușa caselor încuiată
Toți ai case ,oare-s morți?.
Azi nu am pe cine ura...
Plâng căsuțele pustii ,
Au rămas niște bunici ,
Stingheri și însingurați...
Cu ochii înlăcrimați !...
PASTEL DE IARNĂ !
Vlăguită ,amețită
Zi de iarnă prelungită
Mohorâtă și geroasă ,
Ne-a ținut destul în casă .
De prin hornuri fumul suie
Depărtarea-i străvezie
Iar pe crengile golașe
Numai ciorile-și fac case.
Gheața tropotu-și aude
Unda apei se ascunde
Soare blând de ce nu-ți pasă
De așa vreme ,nemiloasă?
COPILĂRIA MEA
- continuare-
Poate că tata nu a fost dragostea adevărată a mamei,poate că
nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea mamei era umbrită de o trIs-
tețe ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine
Bunicilor li s-a rupt firul vieții în mod neașteptat și brutal. După moartea
mamei, ei umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și
grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-
tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de
bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din
partea tatălui meu.
Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un
mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul
cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.
Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-
tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară
imlorând cerul să-l mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.
Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și
lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în
inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente
se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își
căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat
de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul
puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.
Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile
alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul
alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-
noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.
Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul
cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure
că mama era încă acolo.
Mai târziu ,am realizat că alături în alt sicriu era și tata,care părea străin de tot
ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult
petrecusem zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând
mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.
Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie
se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două
nume scrise pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei și al tatălui meu
pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile
de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă preoții
făceau slujba de înmormântare.
În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare
pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și
arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet
mare de flori care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar
bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum
își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp
Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,
lumânări și tămâie.
Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-
burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe
cineva care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.
A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.