CU CINE SĂ MĂ LUPT?

Azi să facem o excepție, de la ce se întâmplă în lume...

Probleme multe nerezolvate, sunt și vor mai fi...

Azi e sărbătoare, pe cer soarele lucesște pentru toți la fel, 

nu favorizează pe nimeni... noi să nu uităm că suntem muritori 

și existența noastră pe Pământ este limitată. 

     Dragi cititori azi să luăm putere să zâmbim, să iubim, 

să fim mai buni, asta putem face ...nu ne costă nimic.

     O ZI CU GÂNDURI BUNE VĂ DORESC !

Sunt zile frumoase de toamnă,

Inima, să ies afară mă indeamnă,

Mi-am propus, să iscodesc 

Câte flori mai înfloresc,

La sfârșit de toamnă?

În parcuri și pe alei

Ninse sunt,frunze de tei

Vântul le duce mai departe

Frunze vii, doar par moarte.

Dacă ai ști, cât îmi lipsești

Îmi apari ca un vis terminat 

Dar eu nici-o clipă nu te-am uitat

Mă aștept să apari cu-o floare

Să-mi ceri în schimib o sărutare....

Mă simt singură, parcu-i pustiu

Dacă ai ști ce doruri mă cheamă...

Sunt ochii tăi pe care i-am sărutat ;

Te caut mereu, să te întreb:

De ce nu vii?

              - continuare -

Moartea, poate deveni un eveniment mai puțin dureros,de care să nu ne temem,

pe care îl pregătim din timp.Cum ne bucură venirea pe lume a unui copilaș, 

neștiind ce soartă va avea, moarte poate fi o sărbătoare a unei veți trăită cu demnitate

pe care ne-a oferit-o soarta.

     Plecarea să fie organizată cum vrea fiecare com dorește, într-nu spital sau clinică

unde să intre rudele, prietenii, invitații, având aspectul unei festivități.O cameră veselă, cu 

mobilă frumoasă, plină de flori,se poate ciocni chiar un pahar.asistat de un specialist.

Când vine momentul, candidatul dă semnalul că-i pregătit. Cu o singură injecție nedureroasă,

să mă sting, uitândumă la voi.Fără durere, umilință, știind că ne așteaptă o altă viață ....

Irosită-i clipa ,nu credeam c-o pierd

Pentru o veșnicie ,am pierdut iubirea

Preschimbată-n în scrum

Cioburi de iubre ,în amforă adun .

Cerul înseninat ,îmi pare așa departe!...

Viața e prezent...Ce va fi după moarte?...

Familia soțului meu, era chiar numeroasă, șapte fete și un singur băiat , 

dar foarte unită. Ne întânleam destul de des.Ocaziile le cream noi.

Când toate alimentele se  găseau doar la cartelă, fiecare reușea să 

organizeze câte o masă pentru toată familia. În Galați erau patru dintre 

surori  cu soții și copii lor. Dacă bucatele nu erau așa de soi, aveam 

amabilitate, bună dispoziție, muzică și dragoste,ne era deajuns.Gazdele 

eram cu rândul. Când este iubire, nu ai nevoie de mai mult.

     Sărbătorile de Crăciun, de Anul Nou , de St Paște ne găseau mereu 

împreună. Când natura ne primea în mijlocul ei îi primeam cu drag invitația.

Ne pregăteam mașinile, corturile, undițele, muzica, mâncarea la pachet și cu 

mic cu mare eram pregătiți de escapadă.

     Mergesm, fie la Pădurea Gârboavele, la Lacul Partidului, la plaja Cocuța,

la lacul Brateș și peste tot unde găseam loc să ne înstalăm.Printre cei din gașcă 

era și sora mea cu familia ei.

    La -focul de tabără-începeau poveștile, muzica ne invita la mișcare,

flăcările ,luminau nopțile, se creea o atmosferă de vis, ne încărcam 

bateriile pentru o bouă săptămână de muncă.

             va continua 

       Poate stârnesc curiozitatea: cum se simte un om, care-și simte sfârșitul aproape ?

Ce idei îi trece prin minte, ce regrete are, mai are dorințe ?Mai poartă cuiva ură, dușmănie ?

Nu știu ce gândesc alții, dar eu regret mult că părinților mei le-am acordat puțin timp, am stat 

rar de vorbă și le-am dat puțin ajutor. Asta regret cel mai mult. Copiilor mei, am vrut să le dau și 

inima dacă le făcea trebuință, dar le-am dat multă tristețe, o copilărie nefericită, care i-a afectat

și asta încă mă doare. Datotită lor am o bătrânețe liniștită, ei se înțeleg, cu mine sunt protectori,

respectoși, ce-mi mai pot dori?

      Da, regret că o să plec în neființă, viața pe Pământ e scurtă, cere eforturi până prinzi rădăcini

și neantul te ia de lângă ce ai înjghebat sau construit, pentru totdeauna....

     Da, ma-am atașat de lucruri, de gospodărie și ceva doare, că totul rămâne în urmă, în părăsire,

înstrăinate.

     Cât suntem în putere, putem gândi, că totui trecător, să lăsăm răutatea...ducă-se în pustiu mai 

avem timp să cultivăm omenia, iubirea,bunacuviință, să nu plecăm cu regrete

Să te iubesc pare să fie un blestem

Ca o himeră a sirenelor chemare

Nu reușesc să înțeleg acest infern

Deși se zice că nimic nu-i la-ntâmplare

Plutește gândul ars de vise fără rost

Căzut în orb nu mai găsește nici o cale

Conturbă zâmbetul în palid și anost

Blestemul scutură-ntuneric peste soare

Turbează inima bătând la adăpost

N-o vede nimeni cum oftează în uitare

Blestemul stărilor confuze poartă cost

Exasperat sufletul caută iertare

Consumă umbre amintirile în post

Speranța umblă despletindu-se agale

Voalate urme insinuează că am fost

Prezentul șleampătă lipsit de orientare

Blestemul râde acuzându-mă că-s prost

Privesc situația și-ncerc să-i dau crezare

Deși cunosc o teorie pe de rost

Nu se aplică dacă dragostea e mare

Strivit mă caut despărțindu-mă îngust

Sărind pierdut în trambuline ancestrale

Blestem săgețile de cupidon injust

Blestem secunda travestită în culoare

Cum ai distrus fără să știi...

Un rost al anilor târzii

Și cum jelesc pe căi pustii

Și jalea îmi e de înțeles

Când din atâtea ,te-am ales?

Norocul meu biet călător ,

S-a dus  de atunci ca blestemat

Și plâng pe drumul ce-ai plecat

Privesc în jur mă simt pierdut

Plecarea ta cât m-a durut .

Te chem copacii din grădină

Cu rod-n pârg ,și fiecare ram

Se întinde spre ușa casei  ferecate

În curtea în care altădată

Fremăta de voie bună

Acum când tot ce-a fost s-a dus

Și pe cărări a rămas doar umbra

Mai sper cu sufletul rănit

Să pot să-ți spun ,cât te-am iubit .

Adio să nu-mi spui de pleci

Îți caut umbra pe poteci !...

cad castane ruginite,

cad și stele înflorite,

cad luminile din cer,

să vestească al tău ger.

am căzut și eu pe gheață,

dar m-am prins de o verdeață,

sprijinindu-se de-o piatră,

salvatoarele din viață.

chiar de nu a fost prea blândă,

a fost totuși o învățătură,

și cu toate astea m-am ridicat,

din a ta ghiară de comunicat.

deși mi-au căzut toate speranțele,

nervii îmi rămân ca agrafele,

prinse-n părul meu vâlvoi,

de-l vedeai ca un trifoi.

cad tot mai multe cuvinte pe hârtie,

rostogolindu-se în agonie,

deși nu sunt toate din mânie,

le-aș putea face o melodie.

toate cad într-un final,

contează să aibă un scop nominal,

precum sentimentele transmise

nopți și zile printre vise.

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!

Speranța , este o vorbă ce zboară,

Se înalță spre cerul senin

Speranța -i visul ce doare

Când viata-i amară,un chin.

Speranța-i iluzie dragă

În negura zilelor grele

E ramura de măslin ce aleargă

Lumea de păcate să spele.

Speranța-i fata morgană

Șireată precum o nălucă

Uitându-ți viața sărmană

Te mângăi cu singura-i clipă.

Această frumoasă cu ochii de stele

Se pierde în vânturi rebele.

Viața își pierde culoarea

Și plânge în noi disperarea.