Anul Câinelui

Divina mea creație,

Numită imaginație,

A tot creat din tine,

Un altul “mult mai bine”.

Ci nu dalta,

Mi-a fost unealta,

Cu care te-am creat,

Ci creieru-mi inspirat.

Și orice defect,

Eu l-am făcut perfect,

Căci mi-am dorit arzător,

Ca tu să fii iubitor.

Și simpla ta proiecție,

A devenit infecție,

A minții mele zeloase,

Ce trage acum ponoase.

……………………………………..

Dar în al meu purgatoriu,

Ai fost un gând derizoriu,

Căci abia acum am realizat,

Că nu ești adevărat.

Că nu ești cum mă străduiesc,

Cu sârgul minții ca să te clădesc,

Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,

Ești doar omul cu masca de fier.

1.Cum o barca in deriva,se gaseste in largul marii,

Asa te ntalnesc pe tine,dup amarul asteptarii.

2.Ce as putea eu sa iti ofer?ce as putea sa ti spun eu tie?

Ce sa faca un sarac cu o asemenea bogatie?

3.Banii nu s suficienti,ca sa poata sa ti raspunda,

La o asemenea frumusete, nimeni n ar putea s ajunga.

4.Labirint plin de iubire,am in minte doar enigme,

Dar degeaba,daca tu,cauti pietre slefuite.

5.Faima este inutila,tilul e doar aroganta,

Vezi in oameni ce conteaza,nu dai pic de importanta.

6.Mar frumos, ascuns in rosu,inauntru i inegrit.

Si se vede,am de toate,dar nimic de oferit.

7.Universul nu ajunge,ca sa poata compensa

Gravitatii ce ma trage, numai inspre lumea ta.

Cine mai mi-s atunci când el

Alergă-n mine și nu-l pot prinde

E când aici, când dincolo,

În plămâni, în pulpa piciorului, în intestine,

În mintea-mi muncită de dor și-n sufletu-mi torturat

De atâtea sentimente noi?

Cine mai mi-s atunci când el

Își oprește preumbletul și

Devine al 79-lea organ al corpului meu,

Un organ nenumit, dar simțit în străfundurile ființei

Cu ale sale legături ce țin mădularele legate 

Iar spiritul întreg și viu?

Cine mai mi-s atunci când el

Vorbește cu mine prin

Nu-știu-ce înlănțuire a celulelor

Căutând să îmi transmită ce nu mi-a fost vreodată zis

În perioadele de căutare a unui alt eu

Nu-știu-cum, dar așteptat încă de când nu mă născusem?

Cine mai mi-s atunci când el

Devine tu?

Mi-ai încurcat destinul

Mi-ai strămutat cărarea

Pierdut caut prezent

Nu vine-n drum uitarea

Visând lumini de stele

Găsesc rodind tăcerea

Destinu-i piatră grea

M-aruncă-n orb durerea

Pe-un nor se-adună dor

 Sub pleoape arde chipul

Un vis mă plimbă-n zbor

Din lacrimi curge timpul

Mă-ntrebi absent ce fac

Răspunde-n cor declinul

Să mint sau de-am să tac

Același mi-e destinul

Se pare că ți-e greu

S-aduci îmbrățișarea

E tot ce-am vrut să-ți cer

Zâmbind să-ndrepți cărarea

Și-aștept la infinit

Un semn dacă îți pasă

De dragoste mâhnit

Destinul mă apasă

Mă joc în părul ei

Cu un cârlionț,

Și-i cad în poală

Ca lovit de glonț

Ochii mi-i ridic

Să-i văd privirea,

Îi simt tristețea

Și...dezamagirea

Mă lasă să adorm

Pe-al ei picior subțire,

Visez cum mă sărută

Dar e doar amăgire

Deschid ochii ușor

Și singur mă găsesc,

Îi chem numele ei

Ecoul doar primesc

Am fost prea egoist

Cerând mereu iubire,

Făr' să ofer în schimb

Un dram de fericire

Degeaba am regrete

La tot ce s-a-ntâmplat,

Rămân cu amintirea

Și tare trist...că a plecat!

Când totul e gri și nimic nu-ți mai place,

Când sufletul tău doar liniște tace,

Privește spre tine, în inima ta,

O flacără mică te va lumina.

Oricât de adânc e abisul ce doare,

Nu renunța, totul are o cale,

Speranța e-n tine, ascunsă sub nor,

Ea știe să crească din lacrimi și dor.

Viața e grea, dar ea te întărește,

În fiecare rană, un vis se-nfiripește,

Învață să cazi, dar să te ridici,

În tine e forța, să mergi pe potici.

Nu te teme de noapte, ea va trece curând,

Lumina se-ntoarce, ca un legământ,

Și-n fiecare pas, chiar de-i rătăcit,

Se-ascunde un sens, un rost nesfârșit.

Tu ești mai puternic decât pare durerea,

Ea vine să-ți dea, nu să-ți ia puterea,

Chiar din cele mai grele momente învii,

Spre zări mai senine, spre zile târzii.

Privește în sus, spre cerul cel vast,

Nu uita că furtuna e doar un contrast,

Îți arată ce-nseamnă lumină și pace,

Când inima ta din nou se desface.

Nu ești singur, căci timpul te poartă,

Și fiecare clipă durerea o iartă,

Speranța renaște din umbre și scrum,

Și-ți luminează al vieții .

Autor Mihut Raul Alexandru.

e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.

corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin
mirosea a migdale

doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider

dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate

doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras

ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale

și a nefericire

e seară
și mângâi iarba din toate parcurile
cartierului tău
sunt morminte
pentru ceea ce nu s-a spus.
luna se reflectă în lacrimi
noaptea
crește monștri pe pielea mea.
deschid jurnalul, trec mâna prin foi
le miros
doar liste de cumpărături.
aici, odată
eram doar noi
când luna se dădea în leagăn
pe pieptul tău.

corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească

dar micul ei magazin
mirosea a migdale

doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider

dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate

doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras

ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale

și a nefericire