1  

Nesiguranța

1.Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că Dumnezeu nu e. N-a existat.

Că te-ai trezit și azi, tu, pur și simplu

Că viața ta-i un simplu ciclu?...

      2. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

          Că nimeni nu te-a semănat,

          Că tot ce vezi e de la sine,

          Că nu El te-a creat pe tine.

3. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

Că inima n-a încetat

Pentru că soarta ta așa e scrisă

Și nu crezi că de El ea e decisă...

     4. Ești sigur că ce crezi e-adevărat?

        Că orice faci, nimic nu e păcat.

        Că după moarte doar te duci și-atât.

        Că nu Domnul te-a conceput.

 5. Tu nu ești sigur că ce crezi e-adevărat.

Tu nu știi asta. Doar ești înșelat.

Tu nu vrei azi să recunoști

Că, 'colo-n cer cu multe oști,

Exist-un singur Dumnezeu

Ce azi privește-n dreptul tău?


Категория: Стихи о смерти

Все стихи автора: S. E. Wolf poezii.online Nesiguranța

Дата публикации: 18 января

Просмотры: 408

Авторизуйтесь и комментируйте!

Стихи из этой категории

A murit s-a dus săracu

A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.

El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.

Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.

Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.

Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?

Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.

Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?

Еще ...

Omul

 

Simplu trecător prin viață

Stau, privesc nedumerit

N-ai iubire nici povață

De la omul ce-a murit

 

Zace o căprioară moartă

Pe asfaltul uscat și închis

Plânge și Mama-natură

Astăzi omul iar a învins

 

Zbor păsările în tandem

Una carne și alta oțel

Și împroașcă mult în aer

Un prea toxic oxigen.

 

Verdele frumos odată

Azi e galben, veștejit

Casele cu mama, tatǎ

Rămân un loc ruginit

 

Totu-n jur fără culoare

Parcă toate au ruginit

Nimic nu mai e valoare

Nici cei viu, nici ce a murit

 

 

 

Еще ...

Tragedii

Cerul inalt, ce picura murdar,

Imi ridica un adanc semn de intrebare

Sa ma ridic si eu, inspre altar?

Ca sa ridic in mana un pahar

O cupa, cu-amaraciunea vinei, tematoare.

 

Negrul se scurge incet, spre colturile zarii,

Si mai apoi, ne vantura lumina;

Ca Brancoveanu, nemiscator in fata lunii,

Sangele-i curge peste noi, stapanii...

Copilul ne surade trist: a cui e vina?

Еще ...

Unde imi esti tu...dulce nectar?

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb

Rasunand in suflet numai un gol adanc.

Ochii mi se scalda numai-n amar,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

 

Pribegesc in lume in vals de moarte

Pe muzica sumbra cu note din morminte,

Dar de unde te iau, gasesc doar calvar...

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

 

De mult-am crezut ca-mi esti o taină

Ce zilele, viata, ochii, sufletul imi luminează,

Dar in bezna, frig si schinguite zac,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

 

Privesc din loja in camera mortuară

Cum emotiile inexistente incep sa apară.

Nu ma mai cautati, acum sunt singur, asadar,

Aici imi erai tu... dulcele al meu nectar...

 

Еще ...

Concert în pivniță

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

 

Еще ...

Tot înainte!

 

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

 

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

 

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

 

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

 

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

 

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

 

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răgnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

 

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

 

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

 

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

    

    

 

 

   

    

 

 

 

 

 

 

 

   

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Еще ...

Другие стихотворения автора

Gândul inimii mele

Întins sub cerul înstelat

Privesc spre o mare minune

Că orice stea ce ai creat

E unică și are-un nume.

 

Realizez înfricoșat

Că sunt nimic pe lângă Tine

Sunt om și-s foarte limitat

Tu ești Palat, eu doar ruine.

 

Tu ai putere să numești

Un infinit de corpuri lucitoare

Tot ce se-ntâmplă urmărești

Ce-nvie azi, ce mâine moare.

 

Atât mă cred de important

Când mă compar cu muritorii

Deși-s extrem de ignorant

Pe lângă Cel ce varsă norii.

 

Nu sunt nimic, un vânt ce trece.

Un val oricât ar fi de mic

Ar reuși să mă înece

Ca-apoi să nu mă mai ridic.

 

Și totuși Dumnezeul lumii

Ce-are putere nesfârșită

S-a deranjat să mai asculte

O biată ființă necăjită.

 

Nu am avut în cunoștință

Dragostea Lui cea fără margini

Dar m-a smerit și cu căință

M-am pus să scriu pe-a mele pagini.

 

Am început cu-a cere milă

Iertare am cerut întâi

Și pe scrisoarea mea umilă

Semnat-am jos: Te rog, rămâi!

 

Eu L-am dorit în a mea viață

Când am aflat că El era

Acel ce ștergea a mea față

Oricând o lacrimă curgea.

 

Mi-a spus că le-a uitat pe toate

Orice păcat mi-a fost iertat

Mi-a spus că ele-au fost luate

Și în adânc le-a scufundat.

 

Mi-a luat orice îngrijorare

Ce umerii îmi apăsa

Simțit-am o eliberare

Văzând cum în pahar vărsa.

 

Mi-e plin acum, dă peste chiar

De-Atâta bine ce îmi face

Nu merit nici măcar un dar

A pus în sufletul meu pace

 

Nu-L cunoșteam și l-am aflat

Căci haru-I e atât de mare

Al meu Stăpân e Împărat

Puterea Lui nimeni n-o are.

 

Fiindcă iubirea-I am primit

Doresc de-acum o viață-ntreagă

Dragostea mea să i-o dedic

Inima mea să Îl aleagă.

 

Orice ar fi să Îi jertfesc

Cum El făcut-a pentru mine

"Să fie tot ce eu iubesc

Venit curat ca dar din Tine!"

 

Să fii tot ce-mi doresc vreodată

Ca tot de-aș pierde pe pământ

Să știu că sunt cea mai bogată

De-mi ești alături nu-s înfrânt.

 

Biruitor voi fi în toate

Dacă eu lupt de partea Ta

Ești Dumnezeu ce totul poate

Și ieri și azi și pururea! 

Еще ...

Valuri

Cred c-am văzut o taină

Când mă uitam spre râu.

Era în plină iarnă,

Dezgheț în plin desfrâu.

 

Când îngheța mai tare,

Când se topea cam tot,

Canalul era mare:

Abia-l treceai înot.

 

Veneau către barajul,

De după podul mare,

Valuri cu tot curajul,

Pline de desfrânare.

 

Dar printre ele rar,

Se mai vedea discret,

Când unul îndrăzneț

Se furișa-n secret...

 

Se întorcea din drumu-i,

Văzând că nu îi place

Să treacă-n mare goană

Ca peste tot să calce.

 

Dorea să mai aștepte,

Să-ncetinească cursul

Trecutului prin viață.

Să mai priveasc-apusul...

 

Dar pașii cand și-oprise,

Să nu goneasc-așa,

De altele-și dăduse

Și așa se sfărâma...

 

În goana către vale

Mulțimile grăbesc.

Când mă opresc în cale,

De ele mă lovesc.

 

De-ncerc s-opresc căderea

Mulțimilor ce vin

Mă voi resfrânge-n sute...

Urcuș de-amaruri plin!

 

De vreau să urc 'napoi,

Să nu mă duc cu ele,

Mă-mpiedică acelea

Acelea mai rebele!

 

De ce-aș privi apusul?

De ce să odihnesc?

Pentru că-n față-i plânsul

Și chinul sufletesc...

 

Mă voi întoarce-n spate,

Să văd ce-a mai rămas

Din scurta bucurie

Ce-o am l-acest popas.

 

Și-apoi când sfărâmată

De valuri oi fi-ajuns,

Îl voi privi în față

Pe El cu care-am plâns.

 

Voi râde de necazul

Prin care am trecut,

Că totul va fi soare!

Că iarna-a dispărut!

 

Că nu mă pot întoarce

La orice ar fi fost!

În față e lumina!

Raiul și Domnul nost'!

Еще ...